• Ion Cristoiu: Dacă ar fi să credem lui Armand Călinescu, din Însemnările politice, editura Humanitas, 1990, în anii interbelici se remarcă o permanentă înghesuială la a sta de vorbă cu regele Carol al II-lea.
• Ion Cristoiu: Toţi sînt preocupaţi de ce a zis regele despre ei şi despre, adversari. Membrii triburilor considerǎ Zeul lor ca pe un personaj enigmatic, ale cărui păreri au putere de viaţă şi de moarte asupra lor.
• Ion Cristoiu: O parte din viaţa acestor triburi e consacrată efortului de a descifra ce are de gînd să facă Zeul. Ceva asemănător se întîmplă şi cu politicienii români interbelici.

Dacă ar fi să credem lui Armand Călinescu, din Însemnările politice, editura Humanitas, 1990, în anii interbelici se remarcă o permanentă înghesuială la a sta de vorbă cu regele Carol al II-lea. Din cîte spune fostul prim-ministru, rezultă că viaţa politică românească avea drept moment central audienţa la Palat. Întîlnim în paginile jurnalului sute de consemnări în genul: X a fost în audienţă la rege, Y a cerut audienţă. Cînd regele refuză o audienţă cuiva, respectivul se dă de ceasul morţii:

„29 octombrie. Văd pe Mihalache: pare puţin descurajat. Regele nu i-a acordat încă audienţă.“

Mare emoţie colectivă cînd cineva nu e primit. La ieşire, respectivul e iscodit cu vie tulburare. Ce a zis regele? Cum era? Era descheiat la prohab? Se scobea în nas cînd a vorbit de mine? Cei interogaţi dau şi ei audienţei notele unui moment de răscruce de destin:

„2 martie. La Titulescu, 3 ore. Este şi el îngrijorat de situaţie, a găsit pe rege schimbat.“

Toţi sînt preocupaţi de ce a zis regele despre ei şi despre, adversari. Membrii triburilor considerǎ Zeul lor ca pe un personaj enigmatic, ale cărui păreri au putere de viaţă şi de moarte asupra lor. De aceea, o parte din viaţa acestor triburi e consacrată efortului de a descifra ce are de gînd să facă Zeul. Ceva asemănător se întîmplă şi cu politicienii români interbelici. Iată cîteva însemnări semnificative în acest sens:

„Aflu de la el (Mihalache – n.n.) că Gusti, care a fost în audienţă, i-a comunicat că regele nu înţelege ce este cu statul ţărănesc. (…)”; „De la Sîngeorgiu aflu că Goga a fost nemulţumit de audienţa lui la rege. Regele nu i-a mai vorbit cu căldură despre un guvern de dreapta cum o făcea altădată…”

Marele Titulescu însuşi e un fel de poştă între rege şi politicieni:

„Pe cînd eram la Mihalache, pe la 3 soseşte prima veste. Titulescu, care venea de la Palat, ne spune în mare taină şi rugîndu-ne să nu transmitem nimănui, că astăzi după-masă, în conversaţie cu regale, spunîndu-i că Mihalache e contrariat, regele i-a răspuns: «Titulescu, voi aduce la guvern pe Mihalache şi pe nimeni altul. Ne vom mai întîlini, şi eu am obraz.»“

Autorul Însemnărilor… nu e un oarecare. E vorba de Armand Călinescu. Unul din liderii PNŢ, deputat, ministru, prim-ministru. Nici cei despre care scrie nu sînt nişte piţigoi politici. Sînt şefi de partide, miniştri, prim-miniştri, oameni care vor rămîne în manualele de istorie. Cum se explică atunci această exasperanta pîndire a lui Carol al II-lea? Cum se explică transformarea unui banal junghi regal într-o răscolitoare chestiune de stat, într-o preocupare a unui întreg partid? Cult al personalităţii? Fascinaţie produsă de personalitatea lui Carol al II-lea? Nici vorbă. Explicaţia? Numirea unui nou guvern depindea de rege. Dacă reuşeai să-l convingi, acesta îl demitea pe cel anterior şi te aducea la putere. Cu mandatul de organizare de alegeri generale. Or, cum alegerile erau cîştigate totdeauna de cel aflat la guvernare, totul depindea de capriciile regale. De aceea se învîrt toţi în jurul lui Carol al II- lea. Mierea nu e el, ci puterea.

Ar fi riscant să pariem pe obiectivitatea lui Armand Călinescu. Omul, după cum îl trădează chiar propriile note, e vîrit în toate com- binaţiile politice. Viaţa i se consumă în întîlniri, intrigi, discuţii şi aşteptări mărunte, tipice de altfel politicianismului interbelic. Totuşi, unele adevăruri din Însemnări… trebuie luate în serios. Mai ales cele ce nu sînt spuse direct, ci doar sugerate, lăsate priceperii cititorului să le desprindă de-a lungul lecturii. Unul din acestea îl vizează pe Nicolae Titulescu. Legendele suferă de un mare dezavantaj. Se nasc şi rezistă prin superficialitatea noastră. O slăbiciune de care nu sîntem, totuşi, vinovaţi. Responsabilă e însăşi scurtimea vieţii. Trăim prea puţin pentru a mai avea timp să verificăm totul. Lipsiţi de acest răgaz, n-am putut citi tot ce s-a scris despre anii interbelici. De aceea am preluat şi noi, dîndu-i credibilitate de axiomă, imaginea unui Titulescu de statură europeană. Îl ştim, fără a putea spune precis de unde, ars de problemele continentale, formulînd profeţii tulburătoare, bătîndu-se să salveze continentul de ameninţarea hitleristă. Îl vedem, ori de cîte ori îi auzim numele, nu numai deasupra măruntelor bătălii dîmboviţene, dar şi deasupra hotarelor naţionale, aparţinînd mai degrabă lumii decît României. Însemnările politice ale lui Armand Călinescu ne propun însă un alt personaj. Titulescu e vîrît pînă în gît în furnicǎraia vieţii politice româneşti. Marele bărbat european, cel din care au făcut o legendă, nu se deosebeşte cu nimic de politicienii noştri balcanici: sătui de intrigi, de pătimaşi ai ciolanului, de şmecherii orientale. E drept, prestigiul său european îşi spune cuvîntul. Faţă de Carol al II-lea e mult mai vertical decît ceilalţi politicieni. Amintirile lui Armand Călinescu ne sugerează că regele îl trata altfel decît pe ceilalţi tovarăşi de politică. Totuşi, mort şi el după ciolan, Titulescu e în stare de toate compromisurile. O notă din Însemnările… lui Armand Călinescu spune totul despre această micime:

„Văd pe Mironescu şi îi spun că nu înţeleg atitudinea lui Titulescu. Poate urmăreşte să facă el un guvern.

Mironescu zice că lucrul e posibil, căci Titulescu, pentru aşa ceva e gata să se unească «şi la dreapta şi la stînga». Cu Goga aşa s-a împăcat încă de la Gărdeni, astă-vară. Poate Titulescu în acest scop are nevoie de oarecare timp, pentru a-şi pregăti formula.“

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro

Citește și

•  Emmanuel Macron permite atacurile ucrainienilor în Rusia. Cum și-a încheiat Președintele vizita de trei zile în Germania
•  Erdogan te primește în Turcia fără pașaport. Cât de importantă este pentru români călătoria cu buletinul
•  POLITICO: Iohannis refuză să iasă din cursa pentru NATO și nu cedează presiunii. Oficialii NATO s-au săturat de „vânătoarea de job-uri de top” în cadrul Alianței sau în UE