- Ion Cristoiu: Neavând ambiţia de a trece drept intelectual de rasă, recunosc în gura mare, adică în scris, că am urmărit conştiincios serialul „Colombo”. Am făcut la fel şi în cazul „Dallas”-ului, spre strâmbătura din nas a multor oameni subţiri. Voi proceda asemănător şi cu alte seriale.
- Ion Cristoiu: Lucrând în văzul milioanelor de uitători la micul ecran, locotenentul Colombo predă o lecţie planetară de deşteptăciune. El îi învaţă pe oamenii simpli să-şi ascută mintea, să fie atenţi la cele mai mici amănunte, să nu se lase înşelaţi de aparenţe.
- Ion Cristoiu: Privindu-l cu atenţie pe Colombo, avem îndreptăţirea de a face însă o observaţie. Serialul îi pregăteşte pe telespectatori să fie buni poliţişti. Nu însă şi buni cunoscători ai sufletului omenesc. Locotenentul Colombo se bazează, în investigaţiile sale, aproape în exclusivitate, pe amănunte de psihologie umană.
Neavând ambiţia de a trece drept intelectual de rasă, recunosc în gura mare, adică în scris, că am urmărit conştiincios serialul „Colombo”. Am făcut la fel şi în cazul „Dallas”-ului, spre strâmbătura din nas a multor oameni subţiri. Voi proceda asemănător şi cu alte seriale. Pe lângă odihna pe care o dau minţii, odihnă absolut necesară într-o viaţă gâfâită, cum e cea de după decembrie 1989, astfel de filme sunt şi bune lecţii. De economie, de sociologie, de psihologie.
Serialul „Colombo” m-a interesat şi din punctul de vedere al psihologiei. În materie de poliţism, formula nu e nouă. A fost lansată şi cultivată pe zeci de hectare de literatura semnată de Agatha Cristie. Spre deosebire de producţiile poliţiste tradiţionale, care ne dezvăluie criminalul abia în final, această formulă ne propune chiar de la debut dezlegarea enigmei.
Filmul începe, aşadar, cu sfârşitul. Ni se arată cum are loc crima. Intră apoi în scenă locotenentul Colombo, care procedează imediat la anchetă. El umblă din personaj în personaj, întreabă în stânga şi în dreapta, strânge probe, raţionează cu voce tare. Telespectatorii se vâră şi ei în investigaţie. Autorii serialului au mizat pe o plăcere omenească la fel de tare ca şi cea de a şti până la urmă cine-i asasinul: de a vedea la lucru o iscodire poliţistă.
Seducţia se trage din două surse. Pe de o parte, din satisfacţia de a urmări cum funcţionează o inteligenţă, pe de alta, din plăcerea de a participa direct la anchetă. Telespectatorul munceşte împreună cu locotenentul Colombo. Strânge şi el probe, le compară, observă amănunte, îşi pune în mişcare roţile minţii. Enigma poliţistă nu e înlăturată însă total. Autorii serialului nu dau pe faţă tot ce e în capul poliţistului. Anumite probe şi anumite raţionamente sunt ţinute ascunse până la demascarea din final. Lovitura dată asasinului prin scoaterea lor din mânecă se îndreaptă şi către telespectator. Criminalul scoate un strigăt de groază. Telespectatorul, unul de satisfacţie.
Lucrând în văzul milioanelor de uitători la micul ecran, locotenentul Colombo predă o lecţie planetară de deşteptăciune. El îi învaţă pe oamenii simpli să-şi ascută mintea, să fie atenţi la cele mai mici amănunte, să nu se lase înşelaţi de aparenţe. E o lecţie menită a face din fiecare telespectator un detectiv de soi, un demn colaborator al Poliţiei.
Privindu-l cu atenţie pe Colombo, avem îndreptăţirea de a face însă o observaţie. Serialul îi pregăteşte pe telespectatori să fie buni poliţişti. Nu însă şi buni cunoscători ai sufletului omenesc. Locotenentul Colombo se bazează, în investigaţiile sale, aproape în exclusivitate, pe amănunte de psihologie umană. El nu bate, ca un miliţian de pe vremuri, nu trage cu puşca, nu conduce maşina cascadoriceşte. El trage concluzii din materialul sufletesc strâns pe parcurs. Văzându-l cum descoperă criminalul plecând de la un banal amănunt, telespectatorii ar putea concluziona că locotenentul e un mare psiholog. Îndrăznim a-i contrazice. Colombo nu-i un bun psiholog. Cel puţin în accepţiunea veritabilă a conceptului: cea de cunoscător al abisurilor sufleteşti.
Raţionamentele sale se întemeiază nu pe sondarea misterului care e psihologia individuală, ci pe clişee. Într-unul din episoade, unei femei îi moare amantul în braţe. Soţul, care pusese totul la cale, procedează în aşa fel încât ea să-i telefoneze lui, din greşeală, şi nu la Salvare. Deşi toate datele sunt împotriva femeii, Colombo bănuieşte chiar de la început că e nevinovată. Raţionamentul? O femeie nu poate apela la soţ în clipa când se trezeşte cu amantul mort în braţe. Sună automat la Salvare. Aici, îşi spune Colombo, cineva, soţul, în speţă, a aranjat în aşa fel încât telefonul să nimerească la el şi nu la Salvare. Mulţi telespectatori vor fi aplaudat raţionamentul locotenenticesc. Mare psiholog!, vor fi exclamat. Cei mai subtili îşi vor fi dat seama, totuşi, că raţionamentul nu merită atâta energie aplaudativă.
El se întemeiază pe un clişeu de psihologie: unei neveste ajunse într-o situaţie complicată, în genul celei descrise în episod, nu i-ar putea trece prin cap să-şi sune chiar soţul. Cunoscătorii misterului numit sufletul omenesc ştiu că o asemenea situaţie e posibilă. Dostoievski, de exemplu, ar fi imaginat-o.
Numai că locotenentul Colombo nu l-a citit pe Dostoievski. Cum nu l-au citit, sunt sigur, nici mulţi dintre telespectatori!
NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro