• Ion Cristoiu: A venit secretarul general NATO. Vor veni, potrivit anunţurilor, şi alte vedete ale Coaliţiei occidentale. Observ în multe locuri o anume bucurie iscată de aceste vizite, dublată de o frecare a mîinilor în semn de satisfacţie deplină. Nu lipsesc nici consideraţiile geopolitice, gen am devenit importanţi pentru Occident.
  • Ion Cristoiu: Occidentul se pregăteşte de război cu Federaţia Rusă. Şi România s-a nimerit să fie în vecinătatea Colosului de la Răsărit. România e văzută – şi pe drept cuvînt – drept avanpost de unde se poate porni atacarea Rusiei.
  • Ion Cristoiu: Numai că avanpostul cade primul victimă distrugerilor în cazul unui război. Desigur, ca membri ai unei Coaliţii trebuie să ne îndeplinim îndatoririle. Inclusiv aceea de a fi carne de tun. Înseamnă că trebuie să fim mîndri de asta?

Jalbe. După autoarea cărţii despre cuvintele de modă care au europenizat vocabularul moldo-valah a venit rîndul autoarei volumului Domnitorii şi suita domnească în epoca fanariotă. Documente din colecţiile Bibliotecii Academiei Române, una dintre cele două cărţi la care pînă acum rîvneam zilnic la vederea lor închise în vitrina din hol. Seara, ajuns acasă, îmi pregătesc pipele electronice şi cu picioarele pe masă, în timp ce computerul copie dintr-un folder într-altul filmele din călătoriile în străinătate (Proiect de viaţă început cu avînt, dar despre care am serioase îndoieli că-l voi duce pînă la capăt) mă apuc de iscodit cartea, operaţiune indispensabilă înaintea înmormîntării în Biblioteca personală sau în dealurile de lucrări de pe podele. Chiar din primele pagini, după prefaţa semnată de Răzvan Teodorescu şi avînd drept teză Tentativele dinastice ale fanarioţilor, îmi dau seama că titlul acoperă un conţinut mult mai restrîns decît cel propus de carte. De fapt, avem de a face cu o lucrare despre Domniile fanariote aşa cum se dezvăluie ele în Colecţia de piese preţioase ale BAR. Cînd mi-a dat cartea, am căutat să încropesc cu coordonatoarea un dialog despre Fanarioţi. I-am spus – adevăr repetat şi-n dimineaţa asta lui Răzvan Teodorescu, venit la BAR după mine – că ne lipseşte o carte fundamentală despre Fanarioţi, una scrisă cu măiestrie de Xenopol în contra clişeului despre Regimul care a îmbolnăvit de sifilisul balcanic Ţările Române pentru cîteva secole. Răsfoirea cărţii mă confirmă. Într-adevăr, din scurtele prezentări de domnii din carte şi mai ales din documentele reproduse, toate dînd seamă de puterea Domnitorului, se profilează o epocă interesantă şi prin pitoresc, una dintre cele mai pitoreşti epoci ale Istoriei româneşti, o epocă disponibilă prozei fabuloase. Citesc cartea cu ochii lui Eugen Barbu înainte de a scrie Principele. Dincolo de documente dibui o viaţă, un plan al cuiva confirmat sau infirmat de Atotputernicul care este Domnitorul. Citesc, de exemplu, dintr-un zapis:.

„1722 (7230) august 8, Iaşi. Mihail Racoviţă v. v., domnul Moldovei, scrie lui Gligorie Ţigănaş că, în urma jalbei făcută de Neculai, fiul lui Dumitraşco Scurtul, trebuie să îi dea acestuia dijma luată de pe moşia din Cămănăreşti, pe care o deţin împreună.”

Cartea redă Opisul (text cu tuş negru, sigiliu imprimat în chinovar).

Recomandări

STOLTENBERG: „CHINA TREBUIE SĂ PLĂTEASCĂ”
BELGIA PIERDE, AVANTAJ ROMÂNIA
CASA ALBĂ ACUZĂ DE DEZINFORMARE
VON DER LEYEN MAI AȘTEAPTĂ
GENERAȚIA RISCULUI
AU FĂCUT PACE DIN VORBE

Esteticeşte, o frumuseţe!

Dincolo de document, la care te uiţi cu emoţia stîrnită de gîndul secolelor trecute peste piesa din faţa ta, dibui faptul de viaţă, hotărîrea luată de domnitor într-o dispută mai mult ca sigur pe viaţă şi pe moarte între cele două părţi. Neculai, pare-se nu voia să-i dea lui Gligorie Ţigănaş dijma. De ce nu voia? Era o pretenţie incorectă sau una corectă? De ce nu şi-au soluţionat cei doi litigiul prin buna înţelegere? De ce a apelat Neculai la Domnitor? Se ştia îndreptăţit sau avea pile la Domnie? Domnitorul îi dă dreptate lui Neculai. De ce? Avea acesta dreptate sau domnitorul avea ceva de împărţit cu Gligorie Ţigănaş? Judecata a fost făcută. Ce s-a întîmplat după? Mihail Racoviţă a rămas domnitor al Moldovei pînă în 1726, cînd intrigele boierilor la Înalta Poartă au dus la mazilirea domnului. Are însă noroc. Sultanul Ahmed al III-lea e răsturnat şi Racoviţă unge în dreapta şi-n stînga şi ajunge domnitor al Ţării Româneşti. Pierde domnia în 1731 şi o recapătă în 1741. O pierde în 1744, tot în urma lucrăturilor boiereşti, tipice istoriei noastre naţionale, slugă la Înaltele Porţi succesive. A scăpat de execuţie – zice cartea – „plătind 1000 de pungi de galbeni” şi rămînd cu exilarea pe insula Tenedos. Dacă ne gîndim că domnia în Moldova a mai durat doar patru ani, mă întreb în ce măsură sentinţa Domnului a fost aplicată.

Grigore Alexandru Ghica, domnul Moldovei, dă pe 30 octombrie 1766, următorul zapis:

„Grigore al III-lea Alexandru Ghica v.v., domnul Moldovei, scrie lui Manole, mare stolnic, ispravnic de ţinutul Hârlău, să cerceteze jalba diaconului Ioniţă Hlăpescul, din ţinutul Hârlău, referitoarea la vînzarea unei moşii, împiedicată de răzeşii Lupul şi Ioniţă Croitoru”.

Faptul de viaţă ascuns în acest document oficial e simplu. Un anume diacon Ioniţă Hlăpescul vine cu jalba la domnie pentru a cere să poată vinde o moşie în ciuda piedicilor puse de doi răzeşi. Domnul îi cere stolnicului să cerceteze la faţa locului. E limpede din text că stolnicului i se indică să dea dreptate lui Ioniţă Hlăpescul, deoarece din start se invocă „împiedecată de răzeşii”. Nu ştim ce a făcu stolnicul. Să presupunem c-a dat dreptate lui Ioniţă. Peste cîteva luni, în februarie 1767, Grigore Alexandru Ghica e mazilit. E drept revine pe tronul Moldovei în 1775, dar numai pentru doi ani, şi nu cred că s-a mai interesat dacă jalba din prima domnie s-a rezolvat. Într-o lume în care lucrurile deveneau tot mai sigure domniile fanariote au introdus şi impus trecătorul. O dată cu asta, s-a format la români conştiinţa că nimic nu durează. Cum să mai respecte românii legile cînd de la fanarioţi încoace legile sînt la fel de trecătoare ca şi domniile?!

*

Scriam pe 17 mai 2014. Mîndri de a fi carne de tun?!

A venit secretarul general NATO. Vor veni, potrivit anunţurilor, şi alte vedete ale Coaliţiei occidentale. Observ în multe locuri o anume bucurie iscată de aceste vizite, dublată de o frecare a mîinilor în semn de satisfacţie deplină. Nu lipsesc, evident, nici consideraţiile geopolitice, gen, Slavă Domnului, am devenit importanţi pentru Occident! Da, am devenit importanţi pentru Occident. De aia şi dau buluc vedetele politicii occidentale. De ce-am devenit importanţi? Trăiesc mai bine românii decît elveţienii? Au descoperit românii focul grecesc de azi? Produc românii mărfuri pe care occidentalii se înghesuie să le cumpere? Nici vorbă. Occidentul se pregăteşte de război cu Federaţia Rusă. Şi România s-a nimerit să fie în vecinătatea Colosului de la Răsărit. România e văzută – şi pe drept cuvînt – drept avanpost de unde se poate porni atacarea Rusiei. Numai că avanpostul cade primul victimă distrugerilor în cazul unui război. Desigur, ca membri ai unei Coaliţii trebuie să ne îndeplinim îndatoririle. Inclusiv aceea de a fi carne de tun. Înseamnă că trebuie să fim mîndri de asta?

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro

Citește și