- „Societatea românească prezintă tendinţa statornică înspre o eludare a legii; însoţea o sustragere de sub imperativele vieţii publice; înspre o opoziţie categorică a individului faţă de colectivitate”.
- Nu, aceste rînduri nu sînt desprinse dintr-un editorial publicat în România acestor zile. Ele au fost scrise şi tipărite în urmă cu cîteva decenii.
- Autorul lor, celebrul jurnalist Nae Ionescu, le aducea drept argument pentru suprimarea măsurii de pînă atunci prin care bacalaureaţii şi absolvenţii de şcoli secundare făceau milităria cu termen redus.
„Societatea românească prezintă tendinţa statornică înspre o eludare a legii; însoţea o sustragere de sub imperativele vieţii publice; înspre o opoziţie categorică a individului faţă de colectivitate”.
Advertisment
Nu, aceste rînduri nu sînt desprinse dintr-un editorial publicat în România acestor zile. Ele au fost scrise şi tipărite în urmă cu cîteva decenii. Autorul lor, celebrul jurnalist Nae Ionescu, le aducea drept argument pentru suprimarea măsurii de pînă atunci prin care bacalaureaţii şi absolvenţii de şcoli secundare făceau milităria cu termen redus. Lipsa de simţ civic al românilor era unul din argumentele pe care Nae Ionescu pleda, în articolul „T.T.R.” din „Cuvîntul”, 4 decembrie 1926, pentru ca tinerii şcoliţi să facă armata ca şi ceilalţi. El credea că prin constrîngerile cazarmei, prin obligativitatea traiului în colectiv, puiandrul românesc se va forma ca un copac solid în plan civic. Nu sînt singurele consideraţii ale marelui gazetar ce ar putea fi iscălite fără nici o reţinere şi azi. În 4 iunie 1929, sub titlul „Tot despre finanţe şi politică”, Nae Ionescu observa în „Cuvîntul”:
„Îmbogăţiţii noştri sînt numai de cele mai rareori industriaşi. Cei mai mulţi provin astăzi din comerţ”.
Recomandări
De absenţa unor programe limpezi, despărţind între ele partidele, se plîng toţi analiştii momentul actual. Formaţiunile noastre politice, observă autorii unei lucrări tipărite la Editura Tehnică în 1995, sub titlul Sistemul politic românesc – un sistem entropic?, s-au format strîmb, de sus în jos, adică pornind de la ambiţiile unor lideri de a-şi avea partiduleţul lor şi nu de la aspiraţiile unui grup social:
„Aproape toate partidele din România sînt produsul efervescenţei revoluţionare, creaţii ad-hoc, bazate pe anturajul liderilor politici şi numai în mică măsură pe relaţia normală grup social – partid politic. În fapt, procesul a fost răsturnat, grupul politic devenind antecedent celui social”.
De aici o aiureală comică pe scena noastră politică. Partidele sînt greu de identificat după programele lor. Puncte fundamentale sînt furate reciproc. Întîlnim teze de Stînga la formaţiuni ce se declară de Dreapta, şi invers. Cum multe partide îşi schimbă programul de la o zi la alta, mai ceva decît buletinul meteorologic. Asta ca să nu mai spunem că între gesturile curente şi programele-temelie nu e deseori nici o legătură. E o noutate această vălmăşeală în arena noastră politică? Fireşte că nu. Nae Ionescu semnala fenomenul încă de acum şapte decenii. Într-unul din episoadele serialului „Criza partidelor politice”, el nota în „Cuvîntul” din 31 iulie 1930:
„Nu există programe proprii fiecărui partid. Partidele noastre politice trăiesc într-o anarhie programatică de nedescris: Partidul Liberal legiferează în cadrele mentalităţii şi sistemei socialiste; Partidul Naţional-Ţărănesc îşi însuşeşte punctul de vedere al burgheziei liberale; iar Partidul Poporului înscrie pe steag: muncă, legalitate, care pot constitui o metodă formală, dar nu şi un program substanţial de guvernare.
Aşa fiind, ceea ce poate aştepta ţara de la aceste aşa-zise partide este cel mult o capacitate tehnică oportunistă de guvernare, şi nu diferenţieri sistematice, programatice în opera de gospodărire a statului”.
Partenerii noștri