Ion Cristoiu: Ne ploconim în faţa Vestului pentru că venim din Provincia Europei

• Ion Cristoiu: Stupida noastră linguşire faţă de străinătate ne face să credem că acolo e raiul de pe pămînt. De fapt, ca nişte oameni cuminţi, judecăm străinătatea după lumea din filme. Astfel se explică extazul cu care unii vorbesc despre lumea occidentală.
• Ion Cristoiu: Acestora, în entuziasmul lor, li se pare această parte a Pămîntului un paradis lipsit de griji, în care maşinile se găsesc la colţuri de stradă, iar îmbrăcămintea se distribuie gratis, la cea dintîi dorinţă.
• Ion Cristoiu: Întîlnirea cu Occidentul îţi violentează această părere. E drept că multe produse sînt ieftine, dar o lume nu trebuie judecată după preţul ciorapilor de damă. Întrebat de cum o duce, un neamţ ar fi surprins să constate că el trăieşte foarte bine.

Făcîndu-mi ordine în Folderul de reportaje de călătorie (cum dracu am putut scrie atît de mult la vremea respectivă, cînd aveam atîtea alte treburi pe cap, în timp ce acum, cînd sînt pensionar, abia dacă reuşesc să dau gata un obiectiv pe zi?!) descopăr Caietul însemnat cu numărul 7, scris după o călătorie în Germania pe vremea Vieţii studenţeşti, în 1975 dacă nu mă înşel. Şi descopăr o însemnare critică faţă de ploconirea noastră în faţa Vestului. O notă pe care aş semna-o şi după o vizită în Germania făcută acum:

„Oameni fără probleme

Stupida noastră linguşire faţă de străinătate ne face să credem că acolo e raiul de pe pămînt. De fapt, ca nişte oameni cuminţi, judecăm străinătatea după lumea din filme. Astfel se explică extazul cu care unii vorbesc despre lumea occidentală. Acestora, în entuziasmul lor, li se pare această parte a Pămîntului un paradis lipsit de griji, în care maşinile se găsesc la colţuri de stradă, iar îmbrăcămintea se distribuie gratis, la cea dintîi dorinţă. Întîlnirea cu Occidentul îţi violentează această părere. E drept că multe produse sînt ieftine, dar o lume nu trebuie judecată după preţul ciorapilor de damă. Întrebat de cum o duce, un neamţ ar fi surprins să constate că el trăieşte foarte bine.

Drept argument, ar putea aduce o mie şi una de lucruri: chiriile sînt scumpe. Doctorii cer preţuri exorbitante. Ziua de lucru te extenuează pur şi simplu. Nu-l putem înţelege, aşa cum nici noi n-am fi înţeleşi, în tînguirile noastre, că n-avem maşină, de un african care moare de foame.”

Nu e singura notă de la vremea respectivă pe care mi-aş putea-o asuma azi, după o călătorie în Germania Unită. Am mai găsit şi o critică a democraţiei occidentale, copiată de noi după 1989:

„Cel mai mare rău al societăţii moderne e lupta pentru putere. Fiecare cetăţean, din faptul că citeşte ziarul şi cunoaşte limba maternă, se crede îndreptăţit să fie la conducerea statului. Să vorbesc, la asta mă pricep şi eu, mărturiseşte el familiei, seara, cînd sînt adunaţi cu toţii la televizor. Oameni practici, nemţii au descoperit soluţia la o asemenea problemă. Împărţind ţara în landuri, au dat fiecărui land dreptul de a avea parlament. Astfel se face că Germania cunoaşte o adevărată inflaţie de parlamentari, iar meseria o corvoadă plictisitoare. De altfel, primul semn al acestei situaţii îl constituie gestul atît de omenesc al parlamentarilor de a chiuli de la sesiunile parlamentului. Pentru ca diurna să meargă, totuşi, s-a găsit şi mijlocul ca parlamentarii să voteze unul în locul altuia. Reacţia guvernului n-a întîrziat să apară. Au fost introduse condicile de prezenţă, pe care parlamentarii, asemenea unor şcolari, trebuie să le semneze. În Bundestag – sistemul de votare e altfel alcătuit încît un parlamentar nu poate vota şi pentru altul. Noi, care am asistat la sesiunea parlamentului din Hamburg, îi înţelegem pe deplin pe parlamentarii chiulăi. Trebuie voinţă extraordinară, mai ales pentru cei care sforăie, ca să nu adormi în fotoliu. De altfel, asistarea la o şedinţă parlamentară e punctul cel mai dificil din programul excursioniştilor care vizitează oraşul. Contra unui preţ sporit, bogătaşii pot obţine un program din care lipseşte vizita la parlament. Cît despre noi, se poate spune că nu ne simţim rău. Cufundaţi în fotoliile adînci, ne lăsăm uşor în braţele somnului. Din cînd în cînd, tresărim speriaţi: tocmai atunci, un parlamentar a trecut prin hămăitul unui verb nemţesc. Înainte de plecare, o discuţie cu un parlamentar. Încă de la început, plictisitor, s-a aruncat într-un lung şi încîlcit discurs despre sistemul parlamentar din Germania. Om practic, translatorul ne oferă o traducere în rezumat. Noi, cu gîndurile aiurea, dăm din cap şi ne potrivit zîmbetul după al lui. Doi se întreabă cum ar putea trage mai aproape sticla de «Calu» de pe masă. Ca în orice întreprindere periculoasă, înaintăm cu o mare prudenţă. Făcîndu-ne că vrem să ne aşezăm mai bine, tragem scaunul mai aproape de masă. Totuşi, oricît ne-am întinde nu ajungem încă. Părăsim proiectul deocamdată, căci parlamentarul vrea să ştie cum e la noi. La noi e bine, găsim noi răspunsul cel mai onorabil cu putinţă. Apoi, din nou, ne despărţim. Parlamentarul se întoarce la încîlcitul sistem parlamentar, plin de tristeţe, asemănător celui care rămîne singur să caute mai departe drumul rătăcit în adîncurile pădurii. Noi, la gîndurile noastre.”

Cum se explică permanenţele de atitudine între Cristoiu din 1975 şi cel de azi?

Foarte simplu.

Personalitatea mea era deja formată în 1975. Definitoriu pentru ea rămîne cîrteala, tendinţa de a căuta nod în papură, în sensul bun al cuvîntului.

Cît despre critica adusă ploconirii în faţa Occidentului, explicaţia e mult mai simplă. Ne ploconeam nu pentru că veneam din socialism, ci pentru că veneam din provincia Europei. Admiraţia necondiţionată faţă de faţadele Vestului o avem nu de ieri, de azi, ci încă de pe vremea cînd Dinicu Golescu se uluia în faţa construcţiilor de la Viena.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro