Ion Cristoiu: „Noi îi încurajăm pe străini să se amestece în treburile noastre!”

• Ion Cristoiu: Iau seamă şi la afirmaţia autorului că Aliaţii au fost din start trataţi de sus, cu neîncredere, dacă nu chiar cu aroganţă. Astfel, nici România şi nici Finlanda – principalele contributoare ca să zic aşa – n-au fost admise pe direcţia principală de efort.
• Ion Cristoiu: Las deoparte observaţia, corectă, valabilă şi azi, că teroarea roşie trebuie şi ea condamnată. După destalinizare, ceea ce doar se bănuia pe vremea cînd Nae Ionescu scria acest comentariu, s-a dezvăluit ca adevăr solid.
• Ion Cristoiu: Nae Ionescu observă însă în 1927 că amestecul celor de la Paris, amestec din afară, a fost încurajat de forţe din România, care au apelat şi apelează la arbitraj extern pentru certurile din ţară. Fără a ţine cont, cum spune Nae Ionescu, că „un om care se ceartă cu nevastă-sa nu are îngăduinţă să strige faptul acesta pe toate acoperişurile”.

1. O nouă perspectivă asupra nemţilor în Al doilea Război mondial. Am reluat lectura la Operaţiunea Barbarossa, carte semnată de Christian Hartmann, tradusă la noi prin 2012. Autorul încearcă o altfel de abordare decît cea tradiţională, cronologică, de obicei. I-aş spune o abordare structurală, pe orizontală. Ca orice nouă abordare a unei materii scrise şi rescrise, cea a neamţului scoate în evidenţă adevăruri îngropate în abordările tradiţionale. Astfel ni se atrage atenţia că Armata germană nu era atît de modern echipată în debutul Războiului din Est cum s-a tot scris, că abia după 1943 intră în dotarea unităţilor armament de ultimă oră, ceea ce explică, totuşi prelungirea luptelor pînă la 9 mai 1945, timp de doi ani după trecerea iniţiativei strategice în mîinile ruşilor, nemţii reuşind să ţină piept unei Coaliţii conduse de americani, cea mai puternică din lume, dacă ne gîndim că Axa cuprindea, alături de nemţi piţifelnici precum Ungaria sau chiar România. Asemănător autorul susţine cu date că Armata Roşie nu era chiar la pămînt, că în materie de înzestare şedea destul de bine, capitolul deficitar fiind cel al profesionalismlui, la nivel de subofiţeri şi nu de ofiţeri, iar eu aş spune că mai ales la nivel de soldat.

Iau seamă şi la afirmaţia autorului că Aliaţii au fost din start trataţi de sus, cu neîncredere, dacă nu chiar cu aroganţă. Astfel, nici România şi nici Finlanda – principalele contributoare ca să zic aşa – n-au fost admise pe direcţia principală de efort, alături de Grupul de armate Centru; ele au fost plasate pe flancuri. Finlanda în Nord şi România în Sud. Mai reţin ca important, decisiv chiar în priceperea rezultatului final caracterul de Război de exterminare al celui declanşat de Hitler împotriva Rusiei. Ruşii sînt puşi astfel cu spatele la zis, lupta lor nu mai ţine de un Război, ţine de supravieţuirea ca rasă.

2. Un răspuns al lui Nae Ionescu. Henry Barbusse şi Romain Rolland înfiinţează în noiembrie 1926 Comitetul Internaţional împotriva Fascismului. Cîteva luni mai tîrziu, în februarie 1927, Comitetul lansează apelul Către minţile libere, împotriva fascismului. Se protestează împotriva „terorii albe” în Italia şi România. În vara lui 1927, Comitetul trimite Bucureştiului o Telegramă prin care cere amnistierea şi pentru delictele comuniste. Nae Ionescu reacţionează în Cuvîntul din 10 iulie 1927 prin textul „Teroarea albă în Balcani”. Îl reproduc în întregime după cum urmează:

„Primim o telegramă care ni se adresează, direct, din Paris. În traducere, o dată din franţuzeşte în româneşte şi a doua oară din stilul telegrafic în cel cursiv, conţinutul ei e următorul:

«Comitetul de apărare a victimelor teroarei albe în Balcani, luînd cunoştinţă de făgăduielile făcute pentru amnestierea unor categorii de procese militare a căror cifră totală atinge treizeci de mii, reclamă amnestia pentru toate delictele militare, fără excepţie. El mai declară că amnestia nu poate ignora condamnări şi procese politice ca de pildă procesul Stefanof. Stăruie, în numele opiniei publice franceze, pentru o amnestie integrală militară şi politică în România.»

 Iscălesc telegrama, «în numele comitetului», între alţii: Henri Barbusse, M-me de Saint. Prin profesorul Langevin, vechiul nostru amic, esteticianul evreo-maghiar Victor Basch şi Emile Kahn.

Nu ştiu ce-şi vor fi închipuind despre noi aceşti onorabili domni, cari ni se adresează în numele opiniei publice franceze cu termeni ca «reclamă», «declară», «stăruie», toate cuvinte de o rară şi necuviincioasă indiscreţie, neîngăduite în raporturi de bună civilitate între popoare.

Aş crede mai degrabă că oamenii aceştia nu sînt chiar aşa de vinovaţi; că adică nu din proprie iniţiativă dau dovadă de o atît de proastă creştere; ci, mai degrabă că aşa au fost învăţaţi. Cu cine au luat ei contact în România, cînd vor fi făcut-o? Cu cei de la Liga Drepturilor Omului. Toţi, personagii de tristă înfăţişare morală, cari nu-şi dau seamă că un om care se ceartă cu nevastă-sa, nu are îngăduinţă să strige faptul acesta pe toate acoperişurile. Dacă îşi permit deci domnii de la Paris să se amestece în treburi cari ne privesc numai pe noi, o fac pentru că au fost încurajaţi la aceasta chiar de unii dintre ai noştri. Să ne fie îngăduit a respinge hotărît această intervenţie. Din motivul pe care l-am spus; şi încă dintr-unul.

Comitetul d-lui Barbusse e lipsit de obiectivitate. Cuviincios spus. Interesaţiile pe care le face sînt suspecte. Cunoaştem protestele împotriva teroarei albe. Nu am auzit de nici o intervenţie în favoarea victimelor teroarei roşii. Şi sînt doar destule; cel puţin cît cele ale «teroarei albe». Nu-l interesează pe d-l Barbusse decît acestea din urmă? Se poate. Dar atunci să ne îngăduie ca nici pe noi să nu ne intereseze decît cele dintîi. Şi să nu se mai ostenească cu protestele. Noi avem şi alte treburi, mai serioase…”

Las deoparte observaţia, corectă, valabilă şi azi, că teroarea roşie trebuie şi ea condamnată. După destalinizare, ceea ce doar se bănuia pe vremea cînd Nae Ionescu scria acest comentariu, s-a dezvăluit ca adevăr solid:

Victimele teroarei roşii sînt la fel de importante ca şi cele ale terorii albe. Dacă nu chiar mai importante, avînd în vedere proporţiile terorii staliniste în URSS mai întîi şi în ţările din Est mai apoi.

Textul lui Nae Ionescu îmi atrage atenţia în principal printr-un alt adevăr:

Chestiunea lecţiilor primite din afara României, de cele mai multe ori, cum scrie Nae Ionescu, „neîngăduite în raporturi de bună civilitate între popoare”, se punea şi acum aproape un secol. Ca şi acum, tot felul de Comitete şi Comiţii, tot felul de năimiţi din lumea întreagă, îşi permit să ni se adreseze în termeni de „o rară şi necuviincioasă indiscreţie”, ca unor slugi, fără a se gîndi o clipă că e vorba de un Popor, de o ţară, şi nu de curtea din dos a ciocoiului. Nae Ionescu observă însă în 1927 că amestecul celor de la Paris, amestec din afară, a fost încurajat de forţe din România, care au apelat şi apelează la arbitraj extern pentru certurile din ţară. Fără a ţine cont, cum spune Nae Ionescu, că „un om care se ceartă cu nevastă-sa nu are îngăduinţă să strige faptul acesta pe toate acoperişurile”.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro