- Ion Cristoiu: Dumitru Popescu e scriitor. Un scriitor autentic, de factură aparte prin sinteza dintre descrierea realităţilor şi meditaţia asupra acestora. Norocul, mare noroc al istoriografiei noastre, stă în faptul că scriitorii au avut prin Dumitru Popescu un om de al lor infiltrat în conducerea partidului.
- Ion Cristoiu: Scriitor, acesta a observat şi memorat cu ochi de prozator şi a redat în memorii cu talent de scriitor. Memoriile sale rămîn astfel în posteritate nu numai prin dezvăluiri, dar şi – dacă nu mai ales – prin ipoteze şi teze teoretice seducătoare.
- Ion Cristoiu: Moartea lui Stalin îi prilejuieşte autorului momentul de a se întreba de ce mulţi din URSS şi din Est, oameni simpli, au plîns, au încercat angoase. Dumitru Popescu dă un răspuns aţîţător în planul inteligenţei.
Pentru emisiunea Zig-Zag cu Ion Cristoiu, m-am apucat să citesc Memoriile lui Dumitru Popescu, tipărite în şase volume la editura Curtea Veche sub titlul generic Cronos autodevorîndu-se.
Perspectiva de a-l abandona pe marele satiric rus N. Şcedrin tocmai cînd mă delectam cu savurosul său grupaj Pompaduri şi pompadure m-a sîcîit niţel.
Nu numai că mă aşteptau şase cărţi, nu una, dar, mai mult, din veacul lui Şcedrin, cel al reformelor impuse de sus, de ţarul Alexandru al II-lea după Războiul Crimeii, urma să fac un salt la România postbelică, împărţită de cele două domnii comuniste: a lui Dej şi a lui Ceauşescu.
Am citit şi Memoriile altor foşti demnitari ai regimului prăbuşit în decembrie 1989.
După primele volume date gata, sesizez cîteva note specifice ale Memoriilor lui Dumitru Popescu, în stare a-l deosebi de alte asemenea întreprinderi, dar mai ales de a-i asigura un loc (după modesta mea părere) în istoria literaturii contemporane:
1) Autorul nu se rezumă la anii Ceauşescu. Debutînd în 1945, el îşi propune şi reuşeşte să acopere peste jumătate de secol trăit şi văzut de un eu narator.
2) Autorul a fost, pe rînd, redactor la Contemporanul, redactor şef la Scînteia tineretului, director general la Agerpres, vicepreşedinte la Consiliul Culturii, redactor şef al Scînteii, Secretar al CC al PCR cu probleme de presă şi cultură, rector la Academia Ştefan Gheorghiu, membru al CPEx.
Viaţa l-a fixat, aşadar, într-o zonă pe care alţi memorialişti n-au avut cum s-o frecventeze: cea a îndrumării presei, culturii şi artei de către Partid. Drept urmare memoriile sale ne pun la dispoziţie amănunte savuroase nu numai despre pitoreasca lume literar-artistică (vezi drama lui Grigore Vasiliu Birlic înamorat la bătrîneţe de o jună actriţă cu temperament, dar fără talent, portretele lui George Vraca, Zaharia Stancu, Eugen Jebeleanu), dar şi dezvăluiri senzaţionale despre cum erau văzute presa, literatura şi arta de Dej, Leonte Răutu, Nicolae Ceauşescu.
3) I-a însoţit pe Dej şi pe Nicolae Ceauşescu în călătoriile peste hotare ca ziarist. Atît cînd era redactor şef, cît şi după aceea. A putut să cunoască astfel vedete ale lumii postbelice, de la Hruşciov la Tito. Portretele unor lideri comunişti (vezi cel al lui Jivkov) sunt desenate de un autor fără complexe cînd vine vorba de personalităţi.
4) Dumitru Popescu e scriitor. Un scriitor autentic, de factură aparte prin sinteza dintre descrierea realităţilor şi meditaţia asupra acestora.
Norocul, mare noroc al istoriografiei noastre, stă în faptul că scriitorii au avut prin Dumitru Popescu un om de al lor infiltrat în conducerea partidului. Scriitor, acesta a observat şi memorat cu ochi de prozator şi a redat în memorii cu talent de scriitor.
Memoriile sale rămîn astfel în posteritate nu numai prin dezvăluiri, dar şi – dacă nu mai ales – prin ipoteze şi teze teoretice seducătoare. Moartea lui Stalin îi prilejuieşte autorului momentul de a se întreba de ce mulţi din URSS şi din Est, oameni simpli, au plîns, au încercat angoase. Dumitru Popescu dă un răspuns aţîţător în planul inteligenţei. Starea asta de spirit îşi avea explicaţia nu atît în regretul pentru cel dispărut, cît mai ales în descumpănirea de a fi rămas fără Tătucul protector.
Sunt multe alte ipoteze interesante în aceste şase volume de Memorii: prăbuşirea comunismului a început o dată cu dezvăluirile lui Hruşciov din 1956 şi nu o dată cu perestroika lui Gorbaciov din 1987. Procesul de modernizare a socialismului a fost brusc întrerupt în România în 1968, după zdrobirea sub şenile a Primăverii de la Praga, moment care l-a făcut pe Ceauşescu preocupat să nu dea Ursului siberian pretextul unei intervenţii, dar şi suspicios faţă de coloana a V-a a Moscovei din Partid şi din Armată; 25 decembrie 1989 a însemnat executarea sentinţei pe care ruşii i-o pronunţaseră lui Nicolae Ceauşescu în august 1968.
NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro