- Ion Cristoiu: Petru Dumitriu a surprins cu geniu, în plin realism-socialist (Cronică de familie a apărut în 1957, la ESPLA), apusul unei lumi: cea a lumii înalte dintre războaie.
- Ion Cristoiu: În lumea nouă, a proletariatului, supravieţuitorii îşi păstrează însă manierele de oameni bine educaţi. Autorul scoate în evidenţă, de exemplu, gestul de a pune mănuşile în pălărie, iar pălăria, jos, pe podele.
- Ion Cristoiu: O altă aşa-zisă Revoluţie – cea din decembrie 1989 – a adus cu sine o situaţie asemănătoare: Lumea nomenclaturii şi-a pierdut Puterea. Sînt aceştia asemenea celor care luau aperitivele la o cîrciumă ordinară, din ultimele pagini ale Cronicii de familiei?
Curios cum de n-am observat pînă acum, deşi am citit şi recitit de mai multe ori Cronică de familie, capodopera lui Petru Dumitriu următorul lucru:
Surprinderea felului în care moare lumea înaltă dintre războaie sub ciocanul dictaturii proletare.
Sărăciţi de naţionalizări şi confiscări, hăituiţi de autorităţi, daţi afară din slujbe, Şerban Lascari, Elvira Vorvoreanu, Alexandra Lascari, Radu Calomfirescu, Jack Varlam nu mai au nimic: nici bani, nici putere.
Le rămîn, totuşi, – şi aici intervine instinctul de prozator, de mare prozator, repet, al lui Petru Dumitriu – bunele maniere.
La dorinţa muribundului Şerban Lascari, Marion şi Alexandra dau o recepţie. Alexandra şi Cezar Lascari sînt scoşi din casa de pe Şoseaua Jianu şi obligaţi să se refugieze în casa bătrînească din Culmea Veche, rămasă lui Şerbănică Lascari. Cum se întîmplă în primii ani ai stalinismului românesc, cei doi sînt daţi afară şi de aici şi constrînşi să locuiască în fostele odăi ale slugilor.
Alexandra stă într-o cameră cu fiică-sa, Lena. Cealaltă e ocupată de Şerban Lascari, pe moarte.
Recepţia are loc în încăperea lui Şerban Lascari, astfel schiţată de autor:
„Burlanele negre ale sobei de tuci, ce se-ntindeau pe pereţi ca nişte tentacule înţepenite, tencuiala pătată de umezeală, crăpată şi pe-alocuri căzută (…)“.
Musafirii nu sînt nici ei mai prejos în materie de veşminte:
„Unii veniseră în haine corecte, deşi croite de mult, alţii aproape în zdrenţe.“
Unul dintre ei, Radu Calomfirescu, „descendentul lui Radu Calomfirescu, consilierul şi generalul lui Mihai Viteazul“, e „într-o haină cenuşie tocită în coate, cu aţe curgînd din tivul de jos al pantalonilor, cu pantofii scîlciaţi şi jupuiţi, legaţi cu sfoară“.
Pătrunzător însă, Petru Dumitriu se grăbeşte să noteze:
„Dar îşi scosese la intrare monoclul din buzunar şi şi-l înţepenise sub sprînceană.“
E primul semn că această lume înaltă, apunînd dramatic sub soarele proletariatului victorios, rămîne, totuşi, superioară, prin maniere, realităţii din jur. În acest decor de mizerie şi sărăcie, invitaţii – obligaţi să care saci cu cartofi de la piaţă (Alexandra Lascari), sau să muncească la cooperativă, ca tîmplari (Radu Calomfirescu) – se poartă ca şi cum ar fi la o recepţie de la Palatul Regal. Petru Dumitriu – prozatorul-vedetă al noii orînduiri, unul dintre cei mai puternici oameni ai regimului comunist, datorînd totul victoriei proletariatului asupra burgheziei – nu-şi poate stăpîni admiraţia la spectacolul de bune maniere oferit de o lume care nu-şi mai găsea locul:
„Zîmbiră discret: vorbeau cu glas potolit, cu politeţe, fără să acapareze nici unul conversaţia, fără monologul cu glas tare care e semnul prostului gust la oamenii spirituali; îşi ţineau paharele cu vin sau farfurioarele cu prăjituri în mînă fără să-i stînjenească asta; nu-şi făceau observaţii personale unul altuia şi nu puneau decît întrebările al căror răspuns nu putea să-l pună în încurcătură pe interlocutor.“
Recepţia de adio a lui Şerban Lascari e un prilej de a surprinde buna cuviinţă a unei lumi pe cale de a fi retezată de seceră şi turtită de ciocan.
Petru Dumitriu, dat gata de această lume înaltă, muribundă social-politic, ne pregăteşte o surpriză de proporţii.
După ce vinde o piesă de artă, pentru a trăi, Elvira Vorvoreanu, cea care, cîndva, fusese cît pe-aci să ajungă metresa lui Carol al II-lea, îi invită la un aperitiv pe Gogu Apostolescu şi Titel Negruzzi.
Masa, dacă-i putem zice aşa, se desfăşoară într-un decor de local eminamente proletar:
„Erau aşezaţi toţi trei pe scăunele în jurul unei mese fără faţă de masă, udă de vin şi sifon; pe jos ciment, uşa deschisă (ajungeai la ea pe şapte-opt trepte, cîrciuma era la antresol) şi se vedea cum sus, la nivelul tavanului, trece mulţimea pe stradă, tramvaiele zgomotoase, maşinile, frunzele moarte bătute de vînt în lumina felinarelor electrice. Jos, în pivniţa-cîrciumă, în fund, se vedeau butoaie mari, pereţii erau văruiţi, ţevile de fier ale apei şi gazului din clădirea de deasupra treceau pe pereţi şi erau la fel văruite, de sus atîrna un singur bec văduv, era fum de tutun, gălăgie, ţimentul de pe jos murdar, tejgheaua de tinichea, udă, totul mirosea a ţuică şi a vin.“
În acest spaţiu mizer, cei trei rămîn, totuşi, aristocraţii care sînt. Chiar şi după ce se îmbată:
„Elvira se ameţise tare; Gogu Apostolescu era beat; Titel Negruzzi, care era băut încă dinainte cu zece ore, cînd se întîlniseră, abia mai putea vorbi; dar se ţineau drepţi pe scaune, nu gesticulau, nu rîdeau tare.“
O învăţătură românească zice:
Domnul e domn, chiar şi în şanţ.
Fără să-şi dea seama, romancierul o confirmă strălucit prin această scenă magistrală.
Petru Dumitriu a surprins cu geniu, în plin realism-socialist (Cronică de familie a apărut în 1957, la ESPLA), apusul unei lumi: cea a lumii înalte dintre războaie.
În lumea nouă, a proletariatului, supravieţuitorii îşi păstrează însă manierele de oameni bine educaţi. Autorul scoate în evidenţă, de exemplu, gestul de a pune mănuşile în pălărie, iar pălăria, jos, pe podele.
O altă aşa-zisă Revoluţie – cea din decembrie 1989 – a adus cu sine o situaţie asemănătoare:
Lumea nomenclaturii şi-a pierdut Puterea.
Teoretic, noua lume ar trebui să corespundă, prin revenirea la sistemul politic dintre cele două războaie, lumii înalte de dinainte de 1944.
Ca şi personajele lui Petru Dumitriu, clasa superpusă, cum i-ar zice Eminescu, e alcătuită acum din oameni bogaţi.
Sînt aceştia asemenea celor care luau aperitivele la o cîrciumă ordinară, din ultimele pagini ale Cronicii de familiei?
Nici vorbă.
Noua lume înaltă e de o mîrlănie zbîrnîitoare.
Se pare că lumea din Cronica de familie a apus pentru totdeauna!
*
Scriam pe 30 octombrie 2014. SIE către cei care-l critică: Vă documentăm şi-n fund dacă ne supăraţi!
Să fim bine înţeleşi! Am susţinut şi susţin în continuare că înscrierea Elenei Udrea în cursa pentru Cotroceni e o gravă greşeală, atît din partea candidatei, cît şi din partea lui Traian Băsescu. Mărturii ale credinţei mele stau numeroase texte publicate în Evenimentul zilei, pe cristoiublog.ro sau rostite la Realitatea Tv. Se înţelege că nu voi vota duminică pe Elena Udrea. Asta nu m-a oprit să denunţ mizeria ticluită de SIE împotriva ei prin apariţia în presa străină a unui articol aşa zis exploziv, menit să fie exploatat în România de campania murdară a lui Victor Ponta. Aş fi făcut asta indiferent cine ar fi fost victima acestei diversiuni. Elena Udrea a reacţionat şi ea miercuri după-amiază. Joi, SIE, serviciu secret plătit de români ca să obţină informaţii vitale pentru România, i-a replicat, publicînd pe un site dubios, şters de cum a izbucnit scandalul, fotografii profesioniste făcute de ofiţeri ai SIE la Paris, prin februarie anul acesta, copia notei de plată de la hotel a Alinei Bica, toate împreună cu un text scremut de mintea de securişti a celor de la SIE despre cum petrec unele la Paris în timp ce poporul geme. Culmea e că şi un post precum Pro Tv, prin gura unei tanti care cîştigă pentru o virgulă spusă anapoda mai mult decît bietul Eminescu pentru un volum de versuri, s-a dezlănţuit împotriva dezmăţului celor trei femei, lăsîndu-se să înţelegem că Andreea Esca doarme pe sub poduri cînd merge la Paris şi mănîncă la supa săracilor. S-au făcut, sunt sigur, în buna tradiţie securistică, şi poze ale lenjeriei intime a celor trei. De ele s-a bucurat doar generalii din Centrală. Tot după buna tradiţie securistică. Pentru unii cititori rămîne, probabil, un mister de ce au fost publicate documentele respective abia joi, mai ales că, în afara unei vizibile exploatări de către Elena Udrea, prea mare valoare electorală n-au. Da, n-au valoare electorală, dar au o valoare de ameninţare. Prin întreaga tărăşenie, SIE a vrut să de un avertisment tuturor celor care-l critică, politicieni, jurnalişti, membri ai societăţii civile: Fiţi atenţi, aşa cum am reuşit să facem rost de la un hotel respectabil din centrul Parisului, de o factură emisă cu jumătate de an în urmă, vom face rost de orice document compromiţător despre călătoriile voastre peste hotare. Aţi văzut cum am documentat-o pe Elena Udrea? Pe voi vă putem documenta şi-n fund dacă ne supăraţi! De mai mult timp avertizez asupra erorii comise de Traian Băsescu de a-le fi dat nas celor din serviciile secrete ale României, uitînd că pînă şi-n ţările adevărat democratice – SUA, de exemplu – serviciile secrete pot comite grave abuzuri, chiar şi crime, dacă sunt scăpate de sub controlul democratic. Cele două afaceri mizere din ultimul timp dovedesc că nu m-am înşelat.
NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro