Ion Cristoiu: O peltea naţionalist-pravoslavnică a lui Gogol

• Ion Cristoiu: Brişca lui Cicikov din romanul lui Gogol, Suflete moarte, se opreşte pentru ca pasagerul să-l întrebe pe un ţăran întîlnit pe drum cum se ajunge la Pliuşkin.
• Ion Cristoiu: Gogol are timp şi, pe deasupra, pe cînd Cicikov se mulţumeşte să zîmbească o postată de drum, Gogol rămîne cu noi cititorii, ca să ne bată la cap cu măreţia limbii ruse şi, mai ales, cu măreţia Maicii Rusii faţă de alte ţări de pe planetă
• Ion Cristoiu: De ce o fi simţit nevoia Gogol să-i trîntească o peltea naţionalist-pravoslavnică în mijlocul uneia dintre cele mai crunte denunţări ale mizeriei şi înapoierii ruseşti?!

O peltea naţionalist-pravoslavnică a lui Gogol

Brişca lui Cicikov din romanul lui Gogol, Suflete moarte, se opreşte pentru ca pasagerul să-l întrebe pe un ţăran întîlnit pe drum cum se ajunge la Pliuşkin.

Ţăranul, care „căra spre casă o bîrnă groasă, găsită pe drum”, răspunde doar după ce i se spune despre Pliuşkin că e zgîrcit şi că-şi hrăneşte prost oamenii.

„– Aha! Peticitul, peticitul! strigă ţăranul.

Alături de cuvîntul «peticit», mujicul mai adaugă un substantiv foarte nimerit, dar care nu se întrebuinţează în vorbirea mondenă, aşa că îl omitem. De altminteri vă puteţi închipui că substantivul lovise drept la ţintă, pentru că Cicikov tot mai zîmbea, deşi ţăranul pierise de mult din vedere şi brişca străbătuse o bună bucată de drum”.

Ce substantiv adăugase mujicul lîngă peticit, nu vom şti niciodată. Gogol n-a mai apucat vremurile fătucilor de la televiziunile de ştiri pentru a fi constrîns să răspundă în timp ce se urcă în brişcă sau chiar în timp ce-şi desface cureaua.

Să fie, cumva, rahat, în varianta neaoşă?!

Oricum, sigur e că porecla e apreciată de Cicikov.

Asta nu e însă garanţie că era nemaipomenită.

Se vîră însă pe fir autorul, Gogol.

Lăsînd să se înţeleagă că porecla întrunea culmea capodoperei, Gogol se avîntă într-un elogiu fără limite al limbii ruse în varianta sa populară:

„O vorbă rostită la ţanc e ca un cuvînt scris şi, după cum spune un proverb, ce-i scris cu condeiul nu poţi tăia cu toporul. Şi cît de bine nimerit e tot ce a ieşit din străfundul Rusiei, unde nu există nici nemţi, nici finlandezi, nici alte seminţii, unde totul este get-beget, născocit de mintea rusească, de omul neaoş, căruia nu i-a tors mama pe limbă, care nu-şi clocoteşte cuvintele precum cloşca ce stă pe ouă pînă ies puii din ele, ci îţi trînteşte deodată o poreclă, ca un paşaport pe care o să-l porţi veşnic, şi apoi n-are rost să mai adaugi cum ţi-s nasul sau buzele – dintr-o singură trăsătură te-a zugrăvit din cap pînă-n picioare!”

Mă rog, noi nu credem că în materie de porecle rusa întrece toate limbile de pe glob, fie şi din faptul că nu ştim ce substantiv a adăugat mujicul la „peticit”. Fireşte, substantivul e ştiut de Cicikov şi de Gogol. Amîndoi dau peste margini de entuziasmul stîrnit de „vorba rostită la ţanc” a mujicului. Numai că Gogol nu procedează corect cu noi, cei care-l citim acum, la un secol şi ceva de la întocmirea romanului. Pe Cicikov îl înţelegem. Are alte treburi decît să ne spună nouă, muritorilor de azi, ce i-a zis mujicul.

Dar Gogol?

Gogol are timp şi, pe deasupra, pe cînd Cicikov se mulţumeşte să zîmbească o postată de drum, Gogol rămîne cu noi cititorii, ca să ne bată la cap cu măreţia limbii ruse şi, mai ales, cu măreţia Maicii Rusii faţă de alte ţări de pe planetă:

„Aşa cum nenumărate biserici, mănăstiri cu cupole, turle şi cruci împînzesc sfînta, evlavioasa Rusie, tot aşa nenumărate seminţii, generaţii şi popoare se îmbulzesc, forfotesc şi împestriţează faţa pămîntului. Şi fiecare popor care poartă în sine chezăşia puterii, care este plin de forţele creatoare ale sufletului, de individualitatea sa clară şi de alte daruri ale lui Dumnezeu, s-a distins în felul lui prin propriul său cuvînt, prin care, exprimînd un obiect, reflectă în exprimarea acestuia o parte a caracterului său. Cuvîntul britanicului arată cunoaşterea inimii şi înţeleapta înţelegere a vieţii; cuvîntul efemer al francezului are strălucirea unei fapte, strălucire ce se spulberă de îndată; germanul îşi ticluieşte cuvîntul întortocheat, inaccesibil multora, inteligent, dar lipsit de forţă; însă nu există cuvînt atît de năvalnic, atît de vioi, parcă smuls de-a dreptul din inimă, care să clocotească şi să palpite atît de viu, ca o vorbă rusească rostită la ţanc”.

Să mă ierte Nikolai Vasilievici, dar toată poliloghia asta despre poporul rus care e ăl mai tare din lume e ca o piramidă cu vîrful fixat pe un gol.

Poate că pentru el, substantivul e aşa de la ţanc încît ar putea să scrie nu o pagină, ci o sută despre clocotul sufletului rus.

Pentru noi însă, cîntarea sa e aiurea.

E aiurea pentru că nu ştim despre ce poreclă e vorba.

E aiurea pentru că, la un moment dat, lăsîndu-l pe Cicikov să meargă cu brişca, scriitorul ne opreşte şi ne ţine un discurs.

Noi, care am pornit-o însoţindu-l pe Cicikov, într-o călătorie satirică prin Rusia gogoliană, sîntem nepregătiţi cu totul pentru acest pasaj de ordinul pateticului.

De ce o fi simţit nevoia Gogol să-i trîntească o peltea naţionalist-pravoslavnică în mijlocul uneia dintre cele mai crunte denunţări ale mizeriei şi înapoierii ruseşti?!

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro