Ion Cristoiu: Ţinută deoparte în anii comunismului, nu însă şi hăituită, Biserica Ortodoxă Română şi-a primit locul de frunte în viaţa publică, meritat de altfel, după decembrie 1989. Marile sărbători creştineşti sînt acum consemnate pe larg la Radio şi la Televiziune.
Ion Cristoiu: Preoţii s-au transformat în nişte funcţionari. E normal, pe acest fond, ca sectele să prolifereze. Sînt vremuri de mare descumpănire morală. Prin ceaţa la care-i obligă tranziţia, oamenii au nevoie de o lumină în depărtare.
Ion Cristoiu: Preoţii se înghesuie să fie daţi la televizor, în loc s-o ia pe jos, ca Isus Hristos, prin cătune şi orăşele, pe străzi şi uliţi, pentru a alina ici o durere, pentru a spori colo o aşchie de credinţă, pentru a oferi peste tot o cîrmă.

Ţinută deoparte în anii comunismului, nu însă şi hăituită, Biserica Ortodoxă Română şi-a primit locul de frunte în viaţa publică, meritat de altfel, după decembrie 1989. Marile sărbători creştineşti sînt acum consemnate pe larg la Radio şi la Televiziune. De la slujbele mai de seamă se fac transmisii în direct. Feţele bisericeşti au devenit, ca să zic aşa, o prezenţă pe micul ecran. Credinţa adevărată exclude astfel de momente. Slujba religioasă presupune intimitate, statul în genunchi şi ascultatul textului sfînt într-o lumină nu mai mare decît cea a lumînărilor. Cu decenii în urmă, Arghezi se ridica împotriva transmiterii la Radio a slujbei de Înviere:

„Sărbătoarea Învierii din noaptea Paştilor se difuzează anual de către postul Bucureşti. Tusea domină în tot timpul slujbei şi băşicile de automobil de prin-prejurul bisericii, alterînd cu cîte un lătrat de cîine, sînt departe de-a evoca, măcar schematic, ceea ce cunoaştem din slujba Învierii. Şi dacă reconstituim din amintire părţile povîrnite şi surpate ale ceremoniei pentru un auditoriu străin de slujbă, noaptea Învierii seamănă cu o îmbulzeală de gară şi tramvai. Nimic, prin urmare, din toată biserica nu poate fi radiofonic: singure clopotele sînt integral radiofonice, dar clopotele aparţin muzicii”. („Stilul microfonic”, în „Radio şi radiofonia”, 25 octombrie 1931)

Ce-ar fi scris el azi, cînd slujba Învierii se transmite nu numai la Radio, dar şi la televizor, cu ochiul camerei de luat vederi aţintit din cînd în cînd asupra politicienilor, veniţi să-l concureze pe Isus, văzut ca un adversar electoral? De la marginalizare s-a trecut brusc, fără preludiu, la oficializare excesivă. Preoţii au luat locul activiştilor de partid de ieri. Puţine sînt momentele vieţii noastre publice în care să nu-şi facă apariţia şi deja celebrul sobor de preoţi. De binecuvîntarea de rigoare se bucură nu numai dezvelirea unui monument, dar şi inaugurarea unei fabrici de bere, ba chiar şi a unei baterii de artilerie. Marile sărbători religioase transformă programele Radio şi TV în nesfîrşite, insuportabile, melancolii apoase. Comentariile făcute de redactori nu diferă cu nimic de cele consacrate, pe vremuri, tot la Radio şi la Televiziune, zecilor, sutelor de sărbători comuniste. Acelaşi patetism de două parale, vîrît cu seringa în lemnul limbajului. Biserica s-a oficializat, s-a protocolizat. Prin asta, ea s-a lenevit. Preoţii s-au transformat în nişte funcţionari. E normal, pe acest fond, ca sectele să prolifereze. Sînt vremuri de mare descumpănire morală. Prin ceaţa la care-i obligă tranziţia, oamenii au nevoie de o lumină în depărtare. Aceasta nu poate fi pusă în faţa lor decît de către Biserică. Numai că Biserica şi-a uitat această misiune. Preoţii se înghesuie să fie daţi la televizor, în loc s-o ia pe jos, ca Isus Hristos, prin cătune şi orăşele, pe străzi şi uliţi, pentru a alina ici o durere, pentru a spori colo o aşchie de credinţă, pentru a oferi peste tot o cîrmă. De aceea, atît mustrările, cît şi îndemnurile lui Arghezi de acum cîteva decenii sînt cum nu se poate mai valabile şi pentru preoţii de azi.