Ion Cristoiu: Pe Frontul de Est preoţii debutau cu sfinţirea bisericilor pîngărite de bolşevici

Descurajat (temporar, evident) de imensitatea trudei la studiul BOR în Războiul Sfînt, la Găgeşti Deal fiind, reiau lecturile mele de rutină: zece pagini din Arghezi, zece din Petru Dumitriu, zece din Istoria lui Eugen Barbu. Sînt tot mai convins că voi abandona la un moment dat lucrul la eseu, cum s-a întîmplat cu atîtea proiecte începute, din cauza lăcomiei mele de a citi şi a fişa totul. Adevărul e că un studiu serios cere multă iscodire a domeniului.

Cîteva exemple din timpul trudei mele la BOR şi Războiul Sfînt:

Pentru a putea demonstra că popasurile preoţilor militari cu unităţile în Transnistria sînt cam aceleaşi, cel puţin potrivit Rapoartelor trimise Episcopiei Militare de la Alba Iulia, a fost nevoie să identific traseul unităţilor ale căror preoţi confesori dădeau seamă. La prima vedere pare uşor. Dacă eşti serios şi ţii neapărat la aprofundare, lucrurile se complică. Darea de seamă dezvăluie, de exemplu, localităţile în care preotul a desfăşurat muncă misionară. Localităţile sînt cele mai multe sate din Transnistria, actualmente în Republica Transnistreană sau chiar în Ucraina. Un preot confesor face mare caz de o slujbă ţinută la Miascowka, despre care – scrie el – s-a publicat şi un reportaj în Universul de luni, 18 august 1941. Reportajul l-am găsit, chiar dacă data apariţiei e marţi, 19 august 1941, preotul precizînd ziua apariţiei pe piaţă, care a fost, datorită antedatării, luni 18 august 1941, dar localitatea, nici vorbă. Pe Internet găsesc o Miascovka, numele adevărat, pentru că e rusesc, al localităţii, plasată în Ucraina. Cred că asta e localitatea, pentru că şi Moghilev sau Moghilău, tot în Ucraina e. Cu acest prilej descopăr un site ultranaţionalist care caută să ne convingă că Transnistria e pămînt românesc, fapt la care tresar:

Asta ne-ar mai trebui, să administrăm şi Transnistria, nu ne ajunge România!

Pentru a afla cam pe unde a fost preotul cu unitatea, trebuie să reconstitui traseul de la Trecerea Nistrului. Locul de trecere nu e prea greu de dibuit. Sînt doar două locuri mai importante: În Nord, pe la Vadul Raşcov şi în Sud pe la Vadul Turcului. De aici însă încep problemele. Ca să schiţez traseul trebuie să identific Divizia şi apoi Corpul de armată din care a făcut parte regimentul. Chiar şi cînd e vorba de un preot de la nivel de divizie sau corp de armată, identificarea traseului e destul de grea. Preotul se referă la localităţile în care a oficiat slujbe pentru băştinaşi. Hărţile militare, studiile militare dau doar localităţile în care au avut loc lupte. Pentru a vedea cam pe unde s-a umblat cu recreştinarea, trebuie să procedez la fel ca în cazul eseului Pe urmele tatălui. Dacă e Divizie caut în dicţionarul Armata Română în al Doilea Război Mondial. Dacă e Regiment, caut în cartea despre Armata Română la anexa care arată din ce regimente erau alcătuite diferite divizii. Mai greu e cu includerea diviziilor în Corpuri de Armată. Hărţile de acum sînt totalmente inutile. Mai întîi pentru că e vorba de zone pentru care nu sînt preocupări de a le da harta. Apoi, preoţii au transcris nume aiurea (cei mai mulţi). Ca să identifici o localitate îţi trebuie trudă nu glumă. Cercetarea e anevoioasă, mai ales dacă eşti un tip serios. Nu poţi scrie, de exemplu, despre Biserica ferchezuită de ai noştri la Bujalâkul Mic, fără a şti cîte ceva despre localitatea unde a avut loc sfinţirea. Mari dificultăţi am cu noţiunile religioase. Mi-am bătut capul o groază ca să aflu ce e Sfinţirea apei. Din Rapoarte am înţeles că primul lucru întreprins de preot în cadrul creştinării era sfinţirea apei. Descopăr că sfinţirea apei, Sfinţirea apei mici, e deja binecunoscuta sfeştanie, de care e plină istoria postdecembristă. Inaugurarea unui sediu, achiziţonarea unei motociclete, debutul unei şedinţe erau însoţite în chip automat de o ceremonie religioasă în care un sobor de preoţi aruncau în toate părţile cu agheazmă din pămătufuri de busuioc. Pe front, preoţii debutau cu sfinţirea bisericilor pîngărite de bolşevici sau chiar a unor locuri pur şi simplu, unde hotărau ei c-ar fi biserica.

*

Scriam pe 31 martie 2014: Un avertisment pentru maidanezii politici din România care latră după cum le cere America

Presa noastră nebunatică ne-a oferit de dimineaţă, pe nemîncate, ştirea potrivit căreia negocierile dintre John Kerry şi Serghei Lavrov desfăşurate la Paris, la reşedinţa ambasadorului rus în Franţa, n-au ajuns la nici un rezultat.

Sugrumată aici, ştirea ar putea lăsa să creadă că la Paris au eşuat negocierile dintre SUA şi Rusia în privinţa anexării Crimeii. SUA bat cu pumnu-n masă ca Rusia să dea înapoi Crimeea Ucrainei. Rusia bate şi ea cu pumnu-n masă că nu.

Ştirea completă, uitată de presa fleacurilor moldo-valahe, sună însă astfel: În chestiunea reformelor pe care trebuie să le facă Ucraina, SUA şi Rusia n-au ajuns la nici un acord.

Nimic despre Crimeea. Raptul rusesc e considerat fapt împlinit.

Cine a urmărit azi noapte conferinţa de presă a lui John Kerry a putut sesiza imediat că demnitarul american, prezentînd poziţia SUA la negocieri, a ţinut să se refere la reformele din Ucraina aşa cum le vede Casa Albă: alegeri prezidenţiale supravegheate internaţional, dizolvarea organizaţiilor extremiste, drepturile minorităţilor, măsuri de reformă economică de tip FMI (strîngerea curelei).

Evident, Rusia trebuie să-şi ia oştile de la hotarele Ucrainei. Rusia vrea însă federalizarea Ucrainei. Aici John Kerry n-a zis nu. A zis că trebuie întrebaţi ucrainenii dacă vor asta.

Aşadar, cele două mari puteri negociază ce trebuie să facă proştii ăia de ucraineni în materie de reforme constituţionale şi nu răpirea Crimeii.

Fireşte, Americanul a ţinut-o langa cu permanenta consultare a Ucrainei de către America în privinţa negocierilor cu Rusia. Cu toate acestea, rămîne clar că America negociază cu Rusia ce va trebui impus Ucrainei să facă pe plan intern. Din zisele lui Kerry se înţelege că nici America nu-i mulţumită de situaţia statului de drept din Ucraina.

România din aceste zile ne oferă din nou spectacolul başbuzucilor din fruntea ţării morţi de fericire că Înalta Poartă de la Washington oferă României rolul de căţea care latră la Moscova.

Dacă ar fi mai atenţi la negocierile americano-ruse, başbuzucii noştri şi-ar da seama că, la fel ca în cazul piţifelnicilor de la Kiev, Stăpînul de la Washington îţi dă un picior în fund dacă relaţia cu Moscova o cere.

Un alt titlu din 31 martie 2014

Exit mobile version