Ion Cristoiu: Pentru o Istorie a corupţiei la români. „O activitate specială căreia noi i-am găsit chiar un nume, care nu există aiurea : învârteala!”

• Ion Cristoiu: Vitală în confruntarea pe viaţă şi pe moarte cu flagelul corupţiei, radiografia afacerilor scandaloase din trecut ne oferă cîteva concluzii cu valoare de lecţie pentru abordarea şi atacarea corupţiei. Se remarcă astfel că lupta împotriva corupţiei a fost utilizată masiv în bătălia politică de rutină.
• Ion Cristoiu: Se constată astfel că toate afacerile de corupţie din istoria naţională s-au terminat aproximativ la fel. Au fost condamnate doar personajele secundare. Personajele principale, provenind dintre politicienii fruntaşi, n-au păţit nimic. S-au bucurat nu numai de banii din timpul vieţii, dar şi de gloria de după moarte.
• Ion Cristoiu: S-au scris articole fulminante în presa vremii; s-au ţinut discursuri răsunătoare în Parlament şi pe la răspîntii electorale; s-au votat comisii de anchetă; s-au deschis acţiuni judiciare. Despre inutilitatea campaniilor de presă vorbesc de la sine editorialele tipărite de Stelian Popescu în „Universul“ şi strînse sub titlul mai mult decît semnificativ, Predică în pustiu.

Vitală în confruntarea pe viaţă şi pe moarte cu flagelul corupţiei, radiografia afacerilor scandaloase din trecut ne oferă cîteva concluzii cu valoare de lecţie pentru abordarea şi atacarea corupţiei.

Se remarcă astfel că lupta împotriva corupţiei a fost utilizată masiv în bătălia politică de rutină.

Corupţia e un flagel atît de primejdios nu numai pentru economia, dar şi pentru sănătatea morală a unei ţări, încît eradicarea sau măcar îmblînzirea sa trebuie să fie un obiectiv al tuturor for­ţelor politice de la un moment dat. Rădăcinile corupţiei trec dincolo de politica unui partid aflat vremelnic la gu­vernare pentru a se înfige într-o realitate socială, mo­rală şi, mai ales, istorică, de o deosebită complexitate. Lupta împotriva corupţiei nu se poate rezuma doar la denunţarea politicianistă a complicităţii unui partid cu structurile mafiote, nici măcar a incapacităţii acestuia de a lovi mortal aceste structuri. Ea presupune măsuri de profunzime, îmbrăţişînd do­me­nii cît mai largi, de la cel legislativ pînă la cel educativ. O asemenea înţe­le­gere a luptei împotriva corupţiei pre­supune, aşadar, şi o aducere în prim-plan, pentru ra­diografiere, a marilor afaceri din trecutul naţional. Această întreprindere ab­solut necesară contravine intereselor politicianiste de mo­ment, interese potrivit cărora un partid trebuie făcut res­ponsabil de fenomenul corupţiei, în timp ce un altul se făleşte cu disponibilitatea de a-l lichida în doi timpi şi trei mişcări.

Se constată astfel că toate afacerile de corupţie din istoria naţională s-au terminat aproximativ la fel. Au fost condamnate doar personajele secundare. Personajele principale, provenind dintre politicienii fruntaşi, n-au păţit nimic. S-au bucurat nu numai de banii din timpul vieţii, dar şi de gloria de după moarte. În rest, nu s-a întîmplat nimic deosebit. S-au scris articole fulminante în presa vremii; s-au ţinut discursuri răsunătoare în Parlament şi pe la răspîntii electorale; s-au votat comisii de anchetă; s-au deschis acţiuni judiciare. Despre inutilitatea campaniilor de presă vorbesc de la sine editorialele tipărite de Stelian Popescu în „Universul“ şi strînse sub titlul mai mult decît semnificativ, Predică în pustiu, apărut în 1941 la editura Universul.

Ziaristul aproape că strigă în comentariul Pe mîna bandiţilor, Universul, 26 iunie 1935:

„Ţara aceasta a trecut prin multe vremuri grele. S-au frămîntat generaţii întregi, s-au făcut sacrificii mari şi de tot felul pentru a închega o Românie liberă şi în rîndul statelor civilizate. Rezultatul la care s-a ajuns nu aparţine nimănui, ori cine ar fi el, nici unei generaţii, nici unui partid politic, nici unui om: el este un patrimoniu naţional, este al neamului, este al ţării.

Cu această sinceră şi profundă convingere, ca exponenţi ai opiniei publice, însufleţiţi totdeauna de cel mai curat patriotism noi am veghiat ca nimeni să nu micşoreze acest patrimoniu, care trebuie să rămînă întreg generaţiilor viitoare, menite să-l sporească pe măsură ce tezaurul civilizaţiei va fi şi el sporit.

Şi cînd am descoperit nevolnici, prevaricatori, incapabili şi necinstiţi, fără nici un fel de menajare, trecînd peste orice legătură şi peste orice consideraţiuni, i-am denunţat opiniei publice, am cerut aplicarea sancţiunilor, am cerut îndepărtarea lor de la locul unde făceau rău.
Din nefericire pentru ţară, glasul nostru a fost rar, foarte rar ascultat.”

Cu vremea corupţia n-a mai indignat pe nimeni. Ea a devenit o realitate obişnuită, de la sine înţeleasă, ca şi peisajul. În conferinţa Realitate şi fantezie în urbanistica Bucureştilor, ţinută în cadrul în cadrul ciclului organizat de .Asociaţia pentru urbanistica Bucureştilor în ziua de 28 Februarie 1934, la Fundaţia Carol şi publicată la Editura ziarului Tribuna Edilitară, 1934, Constantin Argetoianu observa ironic:

„Bucureştii datoresc mult si crizei ; in general vremurile de criza sunt foarte supărătoare pentru provincie şi mai puţin supărătoare pentru Capitală; in general, in toate ţările, Capitalele suferă mai puţin de efectele crizei, decât .oraşele de provincie. La noi in ţară însă, acest fenomen este cu mult mai accentuat decît in celelalte ţări, pentru că la noi criza a dat naştere unei activităţi speciale căreia noi i-am găsit chiar un nume, care nu există aiurea : învârteala! Acum câţiva ani, in Camera, un parlamentar vroind să supere pe un coleg al sau, i-a spus ca se aseamănă cu pământul, că se învârteşte intre 2 poli! Era pe vremea in care 2 poli aveau o valoare. Eu vă cer voie sa reiau aceasta maliţioasă comparaţie şi să spun că în general Românii se deosebesc de pământ, nu se aseamănă ; ei nu se învârtesc intre 2 poli, ci intre mai mulţi !”

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro