Ion Cristoiu: Personalităţi ale vieţii noastre publice se batjocoresc şi se insultă

cristoiu-editorial

cristoiu-editorial

Nimic nou sub soare. Pentru o posibilă rubrică destinată repetărilor din Istoria României, provocate de notele eterne ale poporului român, reproduc aici un pasaj din comentariul lui Nae Ionescu publicat în Cuvîntul, 6 iulie 1927, sub titlul Responsabilitatea neprofesională:

„Polemica iscată între d-nii Petrovici şi dr. Angelescu – fostul şi actualul ministru de Instrucţie – are şi o latură de însemnătate mai generală.

De la o vreme, schimbarea guvernelor e întovărăşită de acuze grave, pe cari noii miniştri le aruncă fără nici un fel de rezervă «colegilor» cari pleacă. Nu e de-ajuns deci melancolia despărţirii de un fotoliu pe care orice om cu bună părere despre sine şi-l crede indicat; trebuie să mai adauge presiunea morală a viitoarelor «scuturături», cari, în orice caz, nu pot fi plăcute.

Ne întrebăm, în ce scop? S-au făcut vinovaţi foştii miniştri de nereguli sau de incapacitate? Există doar o lege a responsabilităţii ministeriale. De ce nu se aplică? Cum se face că, de la 1877 pînă astăzi, de cînd cu generalul Angelescu, timp de cincizeci de ani, nici un ministru nu a fost pus în justiţie pe baza acestei legi, al cărui text e categoric totuşi.

Deci, miniştrii nu se dau în judecată; în schimb, oficioasele partidelor deschid campanii cu cifre şi date precise, iar noii titulari acordă interviuri, în cari predecesorii sînt trataţi pur şi simplu ca oameni inocenţi, pasibili de a fi încadraţi în diverse articole ale Codului Penal.

O mai imorală iresponsabilitate nu se poate închipui. Cu o candidă inconştientă personalităţi proeminente ale vieţii noastre publice se batjocoresc şi se insultă cu vorbe cu atît mai grele, cu cît pornesc dintr-un loc oficial. Ei contribuiesc la demonetizarea lor înşile, mai eficace decît ar putea-o face presa independentă şi neoficioasă. Această presă nu şi-a îngăduit de altfel nicicînd să formuleze la adresa unui ministru acuzaţii atît de grave ca cele ridicate de «colegii» cari succed în scaun.”

Marele publicist observă aici o realitate tipică şi postdecembrismului:

Fiecare nou regim simte nevoia să-l discrediteze pe cel anterior pentru a putea justifica nerealizările sale.

*

Recunoştinţa. Nicolae Titulescu moare în străinătate, alungat în exil de Carol al II-lea. Regele fusese obligat la asta pentru a satisface urile celor de Dreapta şi a se înclina în faţa nemţilor, care l-au văzut pe Titulescu drept un duşman de moarte de pe vremea Ligii Naţiunilor.

Din toate punctele de vedere, chiar în afara jocului situîndu-se, Nicolae Titulescu e un adversar al Mareşalului Antonescu. Ca să nu mai spun că-l constrînge pe Mareşal la asta şi alianţa cu nemţii. Cu toate acestea, aşa cum îmi dezvăluie culegerea de documente întocmită de Gh. Buzatu, sub titlul România sub Imperiul haosului (1939-1945)RAO, 2007, Mareşalul a reacţionat la vestea morţii.

Se petrece un schimb de mesaje.

Semnificativ:

„[Martie-aprilie 1941] – Schimb de mesaje Ecaterina Titulescu – General I. Antonescu

Conductor Antonesco

Bucarest

Cannes

Nr. 3 – 18.3.1941, ora 09.20

Cu adîncă durere, vă anunţă moartea iubitului meu soţ,

Catherine Titulesco

Ion Antonescu

Către

Catherine Titulescu

Cannes

Adînc mîhnit de pierderea ireparabilă pe care aţi încercat-o, vă rog să primiţi, Doamnă, sincerele mele condoleanţe.

General Antonescu

Nr. 8 046/18 martie 1941

25 aprilie 1941

Domnule Conducător

şi iubit General,

Am fost adînc mişcată de sentimentele ce mi-aţi exprimat cu ocazia pierderii dureroase a iubitului meu soţ.

Vă mulţumesc din suflet, asemenea Doamnei Antonescu, şi vă rog să credeţi în sentimentele mele de credincioasă prietenie.

Caterina Titulescu”

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro

Exit mobile version