- Nae Ionescu fixează presei rolul de formare a opiniei publice, dar și de delegat al Popporului în fața Guvernelor și a Puterii, în general.
- “Desigur, avem o presă. Și, desigur, prin factura ei, această presă, chiar dacă nu e cea mai ireproșabilă, e totuși cea care poate avea mai mare influență asupra formării părerilor conștiinței publice”.
- „Presa noastră, bună-rea cum e, a izbutit întotdeauna să fie cel mai vajnic și, în același timp, cel mai victorios dușman al guvernelor incapabile, abuzive și dictatoriale, în alt interes decît cel al țării”.
Puterea. În comentariul Țara de opinie publică, din Cuvîntul, 5 octombrie 1928, Nae Ionescu fixează presei rolul de formare a opiniei publice, dar și de delegat al Popporului în fața Guvernelor și a Puterii în general:
Advertisment
„Mărturisesc că politicianismul român nu și-a pierdut vremea. S-a constituit pentru exploatarea țării, prin confiscarea conducerii treburilor publice, și a știut să ia toate măsurile ca această stăpînire să nu-i fie tulburată. A fost la lucru, de bună seamă, un instinct inferior, dar pentru aceasta nu mai puțin sigur.
Iar între aceste măsuri, cea mai puțin însemnată nu e, fără îndoială, paralizarea opiniei publice. Desigur, avem o presă. Și, desigur, prin factura ei, această presă, chiar dacă nu e cea mai ireproșabilă, e totuși cea care poate avea mai mare influență asupra formării părerilor conștiinței publice.
Recomandări
Din acest punct de vedere, se poate spune că presa noastră, bună-rea cum e, a izbutit întotdeauna să fie cel mai vajnic și, în același timp, cel mai victorios dușman al guvernelor incapabile, abuzive și dictatoriale, în alt interes decît cel al țării.
Se poate constata, în toată istoria politică a României moderne, că a existat întotdeauna o discrepanță între guverne și opinia publică. Cele dintîi neavînd mai niciodată asentimentul celei din urmă. Faptul se datorește, fără îndoială, acțiunii presei. Și, fără a încerca să creăm merite acolo unde nu sînt, trebuie să recunoaștem că presa a avut dreptate: incapacitatea politicianilor de a organiza solid un stat modern este – după 80 de ani de viață politică – evidentă.
Din nefericire, toată această operă a presei este zadarnică. Pentru că ea poate crea în opinia publică cel mult orientări sau convingeri; în nici un caz însă, centre de acțiune. Opinia noastră publică este pasivă.
La aceasta a contribuit, desigur, felul în care s-au schimbat la noi regimurile, pe de o parte; felul în care oamenii politici au reacționat la campaniile de presă, pe de alta. În țara românească parlamentul fiind întotdeauna al guvernului și niciodată guvernul al parlamentului, opinia publică nu și-a putut exercita singura armă legală care i-ar da priză asupra structurii vieții publice: votul. Guverne căzute printr-un vot de blam al parlamentului? Rog să mi se citeze. O bucată de vreme, guvernele s-au schimbat prin voința regelui Carol. Mai tîrziu, prin hotărîrea lui Ion Brătianu. Astăzi… nu se mai schimbă deloc, pentru că nu mai e nici un fel de voință.
Ce spune presa și ce crede conștiința publică despre actele guvernului și despre calitatea morală a miniștrilor? E absolut indiferent. Nu există, în țara românească, guvern sau ministru răsturnat printr-o campanie de presă sau printr-o mișcare de opinie publică. Dacă ar fi așa, ministerul Vintilă Brătianu nici nu ar fi existat; după cum nu ar fi existat guvernul Ion Brătianu în 1927, guvernul Știrbey sau guvernul Averescu în 1926. Să nu mi se vorbească de trecut, amintindu-mi-se de strada Enei. Pe vremea aceea, guvernele plecau la dată fixă. Regele Carol o anunța cu o lună înainte. Iar manifestația de stradă făcea parte din solemnitatea trecerii puterii de la un partid la altul.
Rostul presei, atunci? Există. Ea nu răstoarnă un guvern sau un ministru – dar îl macină. Ea creează încetul cu încetul, în opinia publică, o surdă rezistență pasivă și demoralizează pe oamenii politici pînă într-atît, încît guvernarea devine imposibilă.
Puternică armă, în adevăr, dacă ar exista cineva care să aprecieze momentul în care capacitatea de guvernare a unui minister a căzut sub limita inferioară și care să taie guvernului firul zilelor lui bolnave și sterpe. Dar, primejdioasă armă, atunci cînd acest factor regulator nu există. Căci, în asemenea împrejurări, țara poate rămîne multă vreme victima unui guvern paralitic.
De aceea, credem că, într-o țară în care opinia publică se păstrează într-o atitudine estetizant-pasivă, prima datorie patriotică a unui guvern slab este surprinderea presei de opoziție.”
*
Notă. Am luat cu mine peste hotare doar cartea de Publicistică a lui Ion Vinea, volumul cinci din Opere, venind după volumul 4, pe care l-am terminat de citit, dar nu de exploatat ca materie de note și eseuri. Citesc seara 10 pagini din Vinea pentru a-mi trezi din ațipeală inspirația și a mă pune în stare de lucru. Articolele din 1920 surprind prin originalitatea punctelor de vedere în chestiuni la vremea respectivă supuse cenzurii consensului:
Abuzurile comise de românii cuceritori în Basarabia; eșecul Antantei de a sugruma Revoluția rusă.
Rețin în vederea unei transcrieri mai ample, tableta despre o anume presă, formulă profețind o anume parte a presei, sleită de atîta folosință în primii ani ai postdecembrismulu și o imagine din textul În așteptare, din Chemarea, 14 ianuarie 1920:
„Take Ionescu, marele nedreptățit, privighetoarea răgușită a istoriei românești.”
NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro