Ion Cristoiu: Războiului Sfânt i se mai spunea propagandistic şi „Cruciada creştinismului împotriva bolşevismului”

• Ion Cristoiu: Proza tradiţională, mult mai sinceră decît proza modernă, lasă să se vadă destul de repede trucurile, cusăturile literaturii. Îţi dai seama iute, de exemplu, că autorul conduce astfel lucrurile încît romanul să fie şi o sociologie a societăţii staliniste.
• Ion Cristoiu: Ah, cît timp aveau la dispoziţie clasicii, bunicii noştri, tandrii noştri clasici! Ei îşi puteau permite să descrie pe pagini întregi dejunul eroului principal şi să stăruie, o dată cu aceasta, în plimbarea pe străzile Parisului sau ale Petersburgului, asupra copacilor, a grilajelor, a cerului surîzător la orizont.
• Ion Cristoiu: Scanez cu entuziasm o compoziţie de pe prima pagină a Universului din 14 august 1941, intitulată Umăr la umăr şi subintitulată Camaraderia de arme germano-română, din seria dedicată camaraderiei cu nemţii. Camaraderie care ţine pînă la 23 august 1944, cînd ni se schimbă peste noapte camaradul.

Lejeritate. Nu puţine texte sadoveniene sînt de o vizibilă lejeritate a construcţiei. Cocostîrcul albastru, de exemplu, e scris fără nici o preocupare de structură. Naratorul porneşte prin a relata timpul unei concentrări dinaintea intrării noastre în Primul Război Mondial, se opreşte la cîteva istorisiri auzite aici, în Cucuieţi, ca, odată trecut la amintiri, să uite de încheierea nuvelei. Aceasta se termină în coadă de peşte, şi cititorul, aflat la sfîrşitul paginilor, caută zadarnic să afle ce s-a întîmplat cu eroul căpitan.

Şi totuşi textul rezistă timpului.

Explicaţia o dă farmecul povestirii sadoveniene. Marele povestitor, aşezat undeva în timpul epic al creaţiei scriitorului, transformă în aur estetic lucrurile ş întîmplările cele mai obişnuite. Ar fi interesant din acest punct de vedere o desluşire a dominantelor acestui Povestitor:

Concepţia lui despre viaţă, modul de transformare a realului în povestire, ticurile povestirii.

*

Realismul tolstoian. În datele sale de esenţă, Aleksander Soljeniţîn rămîne un adept al realismului clasic. Pe cît de îndrăzneţ e în viziune acest mare scriitor, pe atît de prudent e în formulă. Toate elementele romanului tolstoian se regăsesc aici, în Primul cerc:

 Respiraţia amplă, de autor căruia lumea din afară îi dă răgazuri, potrivirea întîmplărilor pînă la senzaţionalism, conturarea pregnantă a personajelor şi, nu în ultimul rînd, înţelegerea prozei şi ca succesiune de mici şi mari poveşti de viaţă.

Să fie Soljeniţîn incapabil de a scrie modern?

Răspunsul îl dă, cred, lumea explorată de marele romancier. Soljeniţîn are prea multe de spus pentru a-şi putea permite cea mai mică pierdere de substanţă prin tehnicile complicate ale prozei moderne. Şi totuşi, nu-ţi poţi reprima, citind această carte răscolitoare, un regret din adîncuri. Proza tradiţională, mult mai sinceră decît proza modernă, lasă să se vadă destul de repede trucurile, cusăturile literaturii. Îţi dai seama iute, de exemplu, că autorul conduce astfel lucrurile încît romanul să fie şi o sociologie a societăţii staliniste. În unele cazuri, chiar dacă puţine la număr, cum ar fi, de pildă, seara de duminică în lagăr, voinţa de a contura viaţa în toate înfăţişările ei transpare destul de clar. Dar, repet, nu e vina lui Soljeniţîn, cît mai ales a prozei de tip balzacian, îmbrăţişate de el.

*

Aveau timp. Ah, cît timp aveau la dispoziţie clasicii, bunicii noştri, tandrii noştri clasici! Ei îşi puteau permite să descrie pe pagini întregi dejunul eroului principal şi să stăruie, o dată cu aceasta, în plimbarea pe străzile Parisului sau ale Petersburgului, asupra copacilor, a grilajelor, a cerului surîzător la orizont. Şi ei şi eroii lor beneficiau de atîta timp! Ritmul prozei lor e cel al trăsurii cu cai şi, de cele mai multe ori, al mersului pe jos, mai precis, al plimbării. Nu degeaba se numeau romanele lor romane fluviu. Ele curg maiestuos de la naşterea pînă la moartea personajului principal, trecînd, ca un fluviu continental, prin ţări şi regiuni felurite ale vieţii şi întîmplărilor. Pagini întregi din Les Thibault al specialistului în romane fluviu care e Roger Martin du Gard trebuie parcurse pentru a ajunge la o simplă încreţire a frunţii. Pentru ca personajul principal să strănute e nevoie de o descripţie de cel puţin două volume, iar ca să ridice mîna şi să bea, un întreg ciclu romanesc.

*

Recreştinarea. Pentru că notasem undeva un articol despre Bisericile sub sovietici, de dimineaţă iau din nou la mînă Universul pe luna august 1941, prima parte, pe care nu reuşisem s-o verific.

Notez date şi scanez articole precum: Comunicatul Episcopiei Bucureştilor despre ce trebuie să se facă în Războiul sfînt, din 1 august 1941.

L-am găsit şi l-am citat din revista Sinodului. Cred însă că sursa ar trebui să fie Universul, pentru că îi asigură răspîndire în rîndul românilor. Din cadrul serialului Prin teritoriile desrobite, reportajul În Chişinăul amintirilor, cu accent pus pe Acţiunea de distrugere a bisericilor. Observ în treacăt şi serialul Cîteva zile printre zburători, semnat căpitanul rez. Al. O. Teodoreanu.

Reţin şi Nota Episcopul Armatei în capitala Basarabiei, despre liturghia ţinută de Partenie Ciopron episcop al Armatei, în aer liber, în faţa „ruinelor catedralei Chişinăului, aprinsă de evreii localnici, după retragerea bolşevicilor din oraş” (nu de către bolşevici, aşadar). Cruciadele medievale şi Cruciada creştinismului împotriva bolşevismului, din 3 august 1941, interviu cu arhiepiscopul armean Husik Zohrabian, şeful spiritual al comunităţii armene din România, articol musai de citat, pentru că e cel mai clar în privinţa cruciadei antibolşevice. Asemănător tendenţiozităţii din Ard malurile Nistrului e articolul Prizonierii din 6 august 1941, avînd drept temă mutilarea rusului tradiţional, altfel simpatic, de către educaţia bolşevică. A se vedea subtilul Pe rusul de odinioară, vesel şi muzical, regimul bolşevic l-a transformat într-o brută. În numărul din 10 august 1941, descopăr amuzat fotografia aşezată sub titlul Scrutînd văzduhul, şi beneficiind de legenda M.S. Regele Mihai I şi de general Antonescu urmărind pe front zborul avioanelor române şi germane. Aflat în sala unu a BAR, după scanare, merg cu I-padul la Răzvan Teodorescu, de la locul 88, şi-i arăt fotografia, altfel amuzantă, pentru că-l surprinde pe Mihai uitîndu-se la avioane din plan secund. Academicianul îşi aminteşte înveselit cele zise de mine despre Recreştinarea Rusiei de către români. Scanez cu entuziasm o fotografie, de fapt o compoziţie de pe prima pagină a Universului din 14 august 1941, intitulată Umăr la umăr şi subintitulată Camaraderia de arme germano-română, din seria dedicată camaraderiei cu nemţii. Camaraderie care ţine pînă la 23 august 1944, cînd ni se schimbă peste noapte camaradul.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro