Ion Cristoiu: Românii sunt conştienţi de dezastru doar când sunt în plin dezastru

• Ion Cristoiu: Popoarele se mişcă. Interlocutorul meu e îngrijorat că ţara n-are liderii pe măsură. Îi răspund că ţara n-are lideri pe măsură, pentru că aşa a vrut ea, ţara, fericită pînă la orgasm, ori de cîte ori, un cap mare era dus la ghilotina DNA.
• Ion Cristoiu: Scena politică s-a aplatizat, pînă la a deveni o tingire. Da, ar trebui făcut ceva – zic eu –, sceptic în materie de români, numai că asta ar presupune la ai noştri ceva ce n-au, n-au avut şi nu vor avea niciodată: Conştiinţa Istoriei în necontenită mişcare, a Istoriei în delir.
• Ion Cristoiu: Românii devin conştienţi de dezastru abia cînd ajung în plin dezastru. Şi atunci, cad în deznădejdi mioritice. În ianuarie 1940, presupunînd că s-ar fi găsit o Cassandra moldo-valahă, mai mult ca sigur ar fi fost luată peste picior profeţind în transă că România Mare va deveni în anul respectiv România Mică. Abia după Diktatul de la Viena, românii au devenit conştienţi de pericol.

Alarme. În drum spre Bibliotecă, la 10 dimineaţa, aud sirenele trase într-un exerciţiu de alarmare. Ştiu că e doar un exerciţiu, evident inutil, deoarece ăia de la ISU vor să-şi justifice banii; cu toate astea, mă trece un fior:

Fiorul dat de aşteptarea bombardierelor.

De unde şi pînă unde acest fior? N-am trăit bombardamentele anglo-americane din primăvara şi vara lui 1944. Ca atare, sirenele nu sînt pentru mine asociate cu vuietul sutelor de fortăreţe devastatoare. De unde vine acest fior? Din trecut, prin gene? Din filme? Din lecturi? Oricum, îmi trec prin cap, pînă la bibliotecă, următoarele gînduri:

– Propoziţie tipică articolelor despre Irak, despre Liban, despre ţări la cheremul Marilor Puteri – Sirenele au sunat întîia oară la Bagdad!

– C-ar trebui să copiez o dată şi o dată filmul cu Sicilia de pe camera video, pentru a putea reproduce pe cristoiublog.ro tăbliţele de la Taormina, în memoria celor care au fost victimele bombardamentelor aliate. Alături de catedralele din Hamburg şi Lubeck, ar servi unui articol, pornit de la sunetele de exerciţiu ale sirenelor din 19 aprilie 2017, dedicat întrebării: Noi de ce n-avem nici o plăcuţă în memoria victimelor din 4 aprilie 1944, dar avem cîteva monumente închinate aviatorilor care ne-au bombardat?

*
 

Istoria în declin. Mă sună cineva din străinătate. Are o nelinişte, şi vrea să mi-o destăinuie şi mie. Şi anume. În jurul României, lumea clocoteşte, ca un vulcan. Într-o proză de Fănuş Neagu, un tip se întoarce acasă, în sat, şi intrînd pe poartă, strigă, pe post de Bună ziua! Popoarele din Africa se mişcă! Asta auzise el de dimineaţă pînă seara la radio. Cam aşa ceva se petrece în jurul României. Popoarele se mişcă. Interlocutorul meu e îngrijorat că ţara n-are liderii pe măsură. Îi răspund că ţara n-are lideri pe măsură, pentru că aşa a vrut ea, ţara, fericită pînă la orgasm, ori de cîte ori, un cap mare era dus la ghilotina DNA. Şi astfel, scena politică s-a aplatizat, pînă la a deveni o tingire. Da, ar trebui făcut ceva – zic eu –, sceptic în materie de români, numai că asta ar presupune la ai noştri ceva ce n-au, n-au avut şi nu vor avea niciodată:

Conştiinţa Istoriei în necontenită mişcare, a Istoriei în delir.

Românii devin conştienţi de dezastru abia cînd ajung în plin dezastru.

Şi atunci, cad în deznădejdi mioritice. În ianuarie 1940, presupunînd că s-ar fi găsit o Cassandra moldo-valahă, mai mult ca sigur ar fi fost luată peste picior profeţind în transă că România Mare va deveni în anul respectiv România Mică. Abia după Diktatul de la Viena, românii au devenit conştienţi de pericol.

*

Cele două femei sovietice. Am tras la xerox azi-noapte cele două texte pentru un grupaj pe cristoiublog.ro de Paşti. Evenimentele dorm, siestate de cozonaci şi băutură; nimeni nu mai e interesat de politică şi prin urmare, cum trebuie să dau ceva număr de număr, mă gîndesc la chestiuni de Istorie. Una ar fi prăpastia dintre femeia sovietică în Ard malurile Nistrului, marele reportaj de război propagandistic din teritoriile desrobite, femeie pamfletată siluitor de Const. Virgil Gheorghiu, şi femeia sovietică din reportajul – tot mare, deh! – Kiev-Moscova-Leningrad – publicat de George Călinescu în Naţiunea din noiembrie-decembrie 1946, după vizita delegaţiei de scriitori şi jurnalişti în URSS, în cadrul a ceea ce se numeşte la vremea respectivă Cunoaşterea adevărului ascuns pînă acum despre marea vecină şi prietenă de la Răsărit. Voi supune judecăţii Poporului cititor cele două imagini despărţite propagandistic, întrebînd – ce-ar fi să fac o rubrică de vineri cu o provocare lansată celor de azi despre o controversă a trecutului? – care dintre cele două descrieri e adevărată.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro