Ion Cristoiu: Rusia vremii lui Cehov – o imensă pălăvrăgeală

• Ion Cristoiu: Cehov, ca toţi marii scriitori ruşi, e un creator extrem de atent la social. Comicul teatrului cehovian apare astfel ca în exemplu citat şi din discrepanţa dintre trogloditismul mediului şi măreţia problematicii discutate de către personaje.
• Ion Cristoiu: Ca şi Caragiale, Cehov a trăit într-un social aiuritor, specific epocilor amestecate. Rusia vremii lui Cehov e de la un capăt la altul o imensă pălăvrăgeală. Toată lumea îşi dă cu părerea despre libertate şi egalitate, despre fericire, despre destinul Rusiei, despre viitor şi despre eliberarea iobagilor.
• Ion Cristoiu: Toată lumea vorbeşte, dar nimeni nu face nimic. Această imensă vorbărie nu putea să nu-l şocheze pe medicul Cehov, care practică una dintre profesiile incompatibile cu pălăvrăgeala.

Ion Cristoiu: Cehov, ca toţi marii scriitori ruşi, e un creator extrem de atent la social. Comicul teatrului cehovian apare astfel ca în exemplu citat şi din discrepanţa dintre trogloditismul mediului şi măreţia problematicii discutate de către personaje.

Discrepanţa. Deşi Cehov a subliniat în repetate rînduri rolul fundalului, acestui element decisiv pentru înţelegerea teatrului său i s-a dat puţină atenţie. Căci teatrul lui Cehov e comentat de cele mai multe ori în afara prozei, deşi, neîndoielnic, opera marelui scriitor rus e organică în toate componentele sale. De aceea o lectură a teatrului cehovian din perspectiva prozei ar fi subliniat de îndată rolul cadrului, al atmosferei în conturarea acţiunii. Acest fundal se conturează la Cehov din numeroase amănunte, care scapă regizorului sau comentatorului, obsedat de a găsi în comediile cehoviene tragedii shakespeariene. Să dăm un exemplu:

Treplev din Pescăruşul îşi montează drama sa simbolistă în decor cu broaşte şi ţînţari.

Mujicii angajaţi să monteze decorul îşi cer voie, înainte de a trece la lucru, să meargă la scăldat. Citind şi recitind pe Cehov cu un ochi profilat pe metafizică, am uitat socialul. Cehov, ca toţi marii scriitori ruşi, e un creator extrem de atent la social. Comicul teatrului cehovian apare astfel ca în exemplu citat şi din discrepanţa dintre trogloditismul mediului şi măreţia problematicii discutate de către personaje. E numai una dintre discrepanţe. Acesteia i se adaugă şi altele, menite a sublinia şi mai clar comicul lui Cehov:

Prăpastia dintre cuvintele mari şi egoismul feroce al personajelor, dintre aspiraţii şi viaţa lor de fiecare zi.

Ca şi Caragiale, Cehov a trăit într-un social aiuritor, specific epocilor amestecate. Rusia vremii lui Cehov e de la un capăt la altul o imensă pălăvrăgeală. Toată lumea îşi dă cu părerea despre libertate şi egalitate, despre fericire, despre destinul Rusiei, despre viitor şi despre eliberarea iobagilor. Toată lumea vorbeşte, dar nimeni nu face nimic. Această imensă vorbărie nu putea să nu-l şocheze pe medicul Cehov, care practică una dintre profesiile incompatibile cu pălăvrăgeala. Trăind în provincie, el nu putea să nu comenteze cu sarcasm discrepanţa dintre aspiraţiile vanitoase ale personajelor şi realitatea vieţii şi preocupărilor lor. E interesant, din acest punct de vedere, cîte lucruri mari se spun în teatrul cehovian.

Şi cîte lucruri meschine se fac!

*

Tradiţionalism. Proza Nopţile de Sînziene, recitită pentru a găsi argumentele tezei Sadoveanu – ecologist, deşi mă încîntă mai puţin ca la prima lectură, îmi semnalează din nou opţiunea lui Sadoveanu pentru agricultura tradiţională, despărţită de maşinăriile nemţeşti, pe care nu le pricep lingurarii de la Necşeni. Sofronie Leca, vechilul, simpatia autorului, intră în polemică indirectă cu stăpînul, Lupu Mavrocosti. Discuţia porneşte de la previziunea unei recolte bogate în anul respectiv. Leca nu e sigur de nimic pînă cînd nu vede recolta în hambare. El rămîne adeptul credinţei că totul e la mîna lui Dumnezeu:

„– Nu crede nici acuma, măria-ta; izbînda noastră nu-i deplină. După secere, avem treerul, după aceea aşezarea recoltei în hambare. Atuncea-i în mîna mea ş’o pot preţui. Toate pot să fie încă un fum ca dela ţigara măriei tale.”

Boierul crede în forţa maşinilor, în calcule raţionale, în contribuţia ştiinţei:

„– Crezi, Sofronie? Îmi pare ciudat ce spui; ca şi cum ai fi din nişte veacuri vechi, şi totuşi eşti mai tînăr decît mine. Socot că timpurile în care trăim ne dau drept să ne temem mai puţin. Operaţiile agricole şi transporturile se pot face astăzi altfel decît odinioară.

Sofronie tăcu.

– Ai ceva de zis, prietine Sofronie? rîse cu bunăvoinţă Mavrocosti. Poate ar trebui să-ţi sporeşti şi să-ţi perfecţionezi inventarul de maşini.”

Prilej pentru Sofronie Leca, purtător de cuvînt al naratorului, să-şi exprime îndoiala că agricultura modernă, de tip occidental, poate avea succes în Ţările române:

„Administratorul scutură cu energie din cap.

– Măria-ta, făcu el întîmpinare cu un respect afectat, eu am avut bun dascăl în lucrarea pămîntului pe tatăl meu, iar tatăl meu, pe cît mi-a povestit el, a avut învăţător pe tatăl măriei tale. Umblau şi ei aşa cercetînd pe moşie, cum umblăm noi acuma. După ce s’a fost săturat boierul cel bătrîn de cît cheltuise cu maşinile, care din Anglia, care din Germania, care din Franţa, apoi a arătat tatei pe cele mai potrivite cu oamenii de la noi, cu pămîntul şi cu văzduhul.”

Din cîte se vede e vorba de o transmitere genetică a felului de a lucra pămîntul. Lupu Mavrocosti moşteneşte convingerea tatălui în agricultura modernă. Sofronie Leca îl repetă pe taică-său în opţiunea pentru agricultura ca pe vremea pecinegilor. Cînd boierul îşi reafirmă credinţa în eficacitatea ştiinţei, Sofronie Luca se lansează într-o teorie anacronică despre lucrările agricole:

„– Îmi spui o poveste destul de interesantă, Sofronie. Care oameni? şi mai ales care pămînt şi care văzduh? Pămîntul îl supunem unei analize de laborator şi pentru văzduh avem observaţiile meteorologice.

Administratorul zîmbi subţire. Mavrocosti îl observa cu coada ochiului şi-i aştepta replica. Era zîmbetul unui om ager, însă mărginit în prejudecăţi.

— E adevărat, măria-ta, că munca omului trebuie ajutată şi sporită, vorbi Sofronie cu oarecare îndoială, poate cu puţintel dispreţ pentru ceea ce era străin şi depărtat de el în boier; aşa spuneau şi bătrînii noştri; însă nicio mecanică, nicio analiză şi nicio statistică nu pot da conjuncturi prielnice de călduri şi ploi. Nimic nu poate schimba frămîntarea acestor rîpe şi chimia lor diversă. Nimic nu poate lega pe acestea cu fazele lunei şi anotimp, cu primăvara noastră din Ianuarie, ori cu iarna din Iunie. Aici fenomenele au altă logică şi oamenii de asemeni. Ziua noastră de lucru e de şaisprezece ceasuri; avem o amiază care ne coace ca’n cuptor; trebuie o bătălie fără răsuflet, după care dormim ori lenevim şase luni. Aşa că eu mă ţin de legea veche. Dacă îmi dă voie măria-ta, am să-i mărturisesc că eu n’am adoptat calendarul nou. Numai în cel vechiu găsesc datele şi epocile plugăriei noastre. La sfîntu Ilie trebuie să înfăţişez la curte păpuşoiu nou de copt; la Foca nu ni-i îngăduit să lucrăm ca să nu ni se aprindă girezile; la sfîntul Pantelimon dau căciuli şi cojoace slujitorilor la oi şi la vite, căci, deşi căldura e în toiu, pentru ei s’a arătat semnul iernii.”

Sadoveanu e aici adeptul agriculturii tradiţionale, bună la un Muzeu al Satului, dar lipsită de randament în lumea de azi, deşi Ecologiştii sînt dispuşi să se întoarcă la plugul de lemn, cel care nu poluează atmosfera.

Nu pot să nu mă întreb:

Cum de a scris Mihail Sadoveanu Lumina vine de la Răsărit, elogiu al agriculturii cooperativizate, pentru că se bazează pe maşinăriile nemţeşti?

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro