- Ion Cristoiu: Mai gravă decît toate în Povestiri din război nu e intruziunea stînjenitoare a propagandei neaoşe în scriitură. Mai grav e, ca şi în Mitrea Cocor, faptul că Sadoveanu ne oferă drept literatură o marfă falsă.
- Ion Cristoiu: Revoltătoare nu sunt nici discursurile naţionaliste ale autorului, nici gîndurile patriotarde care le trec luptătorilor prin cap, ci atmosfera generală a volumului.
- Ion Cristoiu: „Povestiri din război” e o capodoperă a izmenelii propagandistice. O capodoperă de carte poştală, iscălită de marele scriitor Mihail Sadoveanu.
La apariţia lui Mitrea Cocor mulţi s-au întrebat cum de a putut scrie şi, mai ales publica, marele Sadoveanu o asemenea piftie literară. Uimirea nu era provocată de complicitatea autorului cu dictatura comunistă. De nenorocirea numită colectivizarea agriculturii ştia pînă şi un mărunt contabil ajutător de la SMT. Cum să nu te miri că Sadoveanu, scriitorul „durerilor înăbuşite”, celebrul apărător al ţărănimii, sorcovea tragedia satelor româneşti?!
Adevărata uimire o stîrneau însă stîngăciile scriitoriceşti. Un literat, un literat adevărat, poate face credibilă, prin arta sa, chiar şi o contrafacere a realităţii. Sadoveanu avea ocazia să scrie un roman mai bun, chiar dacă el era, sub unghi moral, o veritabilă ruşine. Mitrea Cocor e însă o capodoperă a diletantismului. Faptele vieţii sunt violate, psihologiile suferă de simplism, dialogurile sunt artificiale.
Uluirea faţă de această prăbuşire a artei sadoveniene provenea la mulţi din necunoaşterea operei anterioare a scriitorului. Cine îl ştia bine pe Sadoveanu realiza că autorul nu era, prin Mitrea Cocor, la prima sa incredibilă mediocritate. În urmă cu un veac aproape, mai precis în 1905, el publicase volumul Povestiri din război, dedicat Războiului de independenţă din 1877. Slăbiciunea definitorie: amestecul de propagandă ieftină (naţionalistă, de astă dată) cu stîngăcii estetice. Ca şi în Mitrea Cocor viaţa e siluită propagandistic. În faimosul roman stalinist, comanda socială, cum le ziceau proletcultiştii indicaţiilor contra cost, era pentru tovarăşul Sadoveanu elogiul adus colectivizării, comunismului şi URSS. În Povestiri din război, domnul Sadoveanu trebuie să cînte vitejia neaoşă de pe cîmpul de luptă. Rezultatul e acelaşi: o capodoperă a mediocrităţii scriitoriceşti. La finele lecturii, închizi cartea, o împingi deoparte şi cazi pe gînduri. Ce a fost asta? Proză sau publicistică ieftină? Dilemă explicabilă. Din loc în loc autorul părăseşte drumul drept al prozei şi o ia prin porumbii discursului electoral. În „Călăraşul”, sunt descrişi doi roşiori morţi. Lîngă trupurile lor fără viaţă, Sadoveanu înalţă o tribună, îşi vîră deştuʼ pe sub bretea şi începe să cuvînteze:
„Dar ei lăsaseră bocetele mamelor, lăsaseră avuţia şi porniseră să lupte pentru ţară. Şi muriseră cu vrednicie (…)”.
Moartea e moarte. Indiferent pentru ce şi pentru cine. Indiferent unde şi cînd se petrece. Un scriitor ştie asta şi caută să ne stîrnească o clipă, fie şi o clipă, repet, fiorul acestei mari necunoscute a destinului omenesc. Numai pentru Sadoveanu prin schiţa „Călăraşul” moartea poate fi „cu vrednicie”.
Demagogia neaoşă atinge uneori momente halucinante. În povestirea „Ceasuri de pace”, autorul dă buzna în plin text şi-i trînteşte o hăulită patriotardă, de rămîi cu gura căscată urmărindu-l. Caţavencu e biet copil pe lîngă el. Şi apoi Caţavencu are o scuză. Cînd face demagogie ştie că-i demagog. Sadoveanu din Povestiri din război ţine morţiş să ne convingă că e sincer în astfel de declamaţii:
„Flăcăi vrednici, cu suflete potolite! voi, umiliţilor şi nebăgaţilor în samă! sub pasul vostru s-a cutremurat pămîntul străin. Voi aţi răbdat şi-aţi suferit, aţi lăsat în urmă căminuri pustii şi lacrimi; dar cumplita voastră vitejie a suflat negura de pe Moşia părinţilor noştri”.
Cînd răguşeşte de atîtea discursuri patriotarde, scriitorul le pune în gura eroilor. Povestiri din război plesneşte de meditaţii naţionaliste ale celor de pe front. Dacă ele ar aparţine politicienilor, mai treacă-meargă. Războaiele au nevoie şi de sforăitori. Şi din aceştia se găsesc peste tot. Nu numai în România, dar şi în întreaga lume. Nenorocirea e că la Sadoveanu discursurile ieftin-patetice sunt atribuite oamenilor simpli. Care nu fac altceva de dimineaţă pînă seara decît să gîndească în termenii presei de la Bucureşti, scrise la Capşa, în faţa unei cafele. Un asalt pentru luarea Griviţei e, în plan omenesc, o mizerie: fum, sînge, noroi. După o asemenea încercare un om normal se tîmpeşte la modul absolut. Zace ca un sac de cartofi. Fără gînduri. Nu aşa ceva se întîmplă cu eroul sadovenian. El meditează la lucruri înalte: „Mă gîndeam la cei din Ţară, care aşteptau cu grijă veştile războiului; mă gîndeam la un răsărit nou de soare pentru Moşia noastră. Pieptu îmi era cald şi plin de fiori (…)”.
Un alt erou, în loc să doarmă noaptea, stă cu ochii spre cer şi filosofează „la pămîntul nostru cel vechi, în care se odiheanu oasele strămoşilor”.
Oameni simpli, pentru că ăştia erau soldaţii Războiului de independenţă, ţin discursuri patriotice, nu, să-i zicem, la o întîlnire cu cititorii sau într-un răgaz al luptei, ci de pe patul de spital. Eroul din „Două dureri” cade rănit pe cîmpul de luptă. Rămas lat, el nu intră în spaimele fierbinţi ale morţii. Gîndul lui îi e la Griviţa: „Acolo e Griviţa noastră, – mă gîndii eu – şi un fior ascuţit mă străbătu”.
Din nefericire, la acest capitol – al rătăcirilor demagogice – Sadoveanu e recidivist. Moş Teacă Brumă din „Comoara Dorobanţilor” ţine un întreg discurs neaoş-patriotic, demn de un lider ultranaţionalist de după decembrie 1989. Inevitabil el o ia de la „paşoptul” sadovenian, adică de la vremea cînd dădeau turcii. Sunt trecute în revistă năvălirile păgîne, evoluţia pagubelor produse sătenilor, refugierile românilor în munţi. În concepţia lui Moş Brumă aceste nenorociri au luat sfîrşit. Graţie, desigur, victoriei în Războiul de independenţă:
„Dar acele timpuri au trecut. Acum suntem în ţara noastră ca la noi acasă. Voinicii noştri s-au bătut pentru Moşia strămoşească cu păgînii, peste Dunăre, la Plevna, – s-au bătut şi i-au învins, şi de atunci nici Turcul, nici Rusul, nici nimeni nu mai are ce căuta la noi. Acum avem un stăpînitor bun al nostru (Regele Carol I – n.n.) şi o ţară a noastră – şi fiecare poate trăi şi munci în linişte, aşa cum i-i lăsat de la Dumnezeu!”.
Intervenţia lui Moş Toader Brumă n-are loc nici într-o sală de conferinţe, ca prefaţă la un spectacol cu Veta Biriş, nici la TVR în cadrul emisiunii PRO PATRIA, ci la o clacă de păpuşoi plasată în urmă cu decenii. Cîteva pagini mai în amonte, cum ar spune un hidroenergetician, Sadoveanu ne descrie, nu fără realism, atmosfera tembelă tipică unei clăci. Flăcăii azvîrl spre fete cu cîte un păpuşoi. Acestea se strîng unele într-altele, ca nişte curci, fac „hîi!”, flăcăii hohotesc şi mai tare, iar cîte unul, pentru deplina încoronare a acestei tîmpiri obşeşti, se strecoară prin pănuşi şi se iţeşte, cu un geamăt înspăimîntător, de King Kong, în mijlocul fetelor, care „răcneau de spaimă”. Discursul lui Moş Toader Brumă stă sub semnul splendidului limbaj de lemn al semănătorismului. El n-ar fi reuşit să stîrnească interesul nici măcar al unei săli umplute pînă la refuz pentru a putea cînta în cor, „Noi suntem români”. Potrivit lui Sadoveanu însă, cuvîntarea lui Moş Toader Brumă are o atît de mare forţă de convingere încît flăcăii pun capăt sperieturilor tembele, iar fetele nu mai chicotesc prosteşte:
„După vorbele înţelepte ale lui Moş Brumă, se întinse o linişte mare. Luna poleia grămezile de porumb – şi toţi se gîndeau la vremurile trecute şi la cele de faţă”.
Unul din capitolele romanului Drum fără pulbere (1951), dedicat de Petru Dumitriu Canalului Dunărea – Marea Neagră, poartă titlul „Vizită în zi de lucru”. Ziua de lucru e a eroilor care făuresc marea construcţie stalinistă. A eroilor, nu a deţinuţilor, pentru că în cărămidoiul lui Petru Dumitriu (peste 600 de pagini de proză searbădă) nu există deţinuţi. Vizita e a lui Gheorghiu-Dej, care stîrneşte, cum era de aşteptat, un entuziasm asemănător bîntuie şi prin literatura consacrată, mai tîrziu, vizitelor de lucru ale lui Nicolae Ceauşescu. La ora volumului Povestiri din război nu erau nici Gheorghiu-Dej, nici Nicolae Ceauşescu. Era, în schimb, Regele Carol I. Drept urmare, lui Sadoveanu nu-i scapă prilejul de-ai arde o cîntare vizitei de lucru pe front a lui Carol I. România nu e cea din Drum fără pulbere. Firesc, Carol I nu era prim-secretar al PMR. Cu toate acestea, apariţia Regelui în spaţiul bătăliei are cam aceleaşi efecte ca şi coborîrea lui Ceauşescu din elicopter în mijlocul unor leliţe care culeg floarea-soarelui:
„Deodată un murmur iute se strecură de-a lungul şanţului:
– Vodă!
Ofiţerii îşi aşezau coifùrile, îşi scoteau pieptul în afară şi-şi trăgeau umerii îndărăt; sergenţii şi brigadirii primiră porunci. Şi lucru începu şi mai înfrigurat (…).
Şi Vodă trecu, împresurat de o mulţime de ofiţeri de-ai noştri şi străini (…). Domnul era foarte liniştit, mergea cu pas măsurat şi vorbea cu cumpătare (…)”.
Comentariile în rîndul maselor:
„– Mă, asta-i Vodă… zise Norocel lui Buzămurgă. Ai văzut cum se uita la noi?
– Frumos om! grăi ţiganul! şi nici el nu se teme de ghiulele…
– Cum să se teamă! doar el e mai mare decît toţi… răspunse Norocel”.
Se vede că pe vremea lui Sadoveanu exista libertatea de expresie. Un erou n-ar fi îndrăznit să exclame despre Gheorghiu-Dej sau Ceauşescu „Frumos om!”. Şi cu atît mai mult dacă respectivul ar fi fost, ca la Sadoveanu, ţigan. Elogiul fals, de vopsea ţipătoare, e vizibil însă şi la marele maestru scriitor. Chiar dacă mai colorat, mai pitoresc. Mai gravă decît toate în Povestiri din război nu e intruziunea stînjenitoare a propagandei neaoşe în scriitură. Mai grav e, ca şi în Mitrea Cocor, faptul că Sadoveanu ne oferă drept literatură o marfă falsă. Revoltătoare nu sunt nici discursurile naţionaliste ale autorului, nici gîndurile patriotarde care le trec luptătorilor prin cap, ci atmosfera generală a volumului. Indiferent de scop, războiul e spaţiul dramaticului. Al mizeriei fizice şi morale. Al coborîrii omului în animalitate. Al morţii. Al rănilor supurînde. Al leşurilor în putrefacţie. Ne-o descrie magistral Petru Dumitriu în capitolul „Viaţa lui Bonifaciu Cozianu”, din romanul Cronică de familie, consacrat, ca şi Povestiri din război, volumul lui Sadoveanu, Războiului de independenţă. La Sadoveanu însă acest spaţiu e unul al sărbătorii de carte poştală, al veseliei chiuite, al semănătorismului de tip Alecsandri sau Coşbuc. Românii sunt nu numai viteji, dar şi chipeşi, vînjoşi, să-i mănînci nu alta! Scriitorul nu ocoleşte (n-avea cum!) asalturile sîngeroase, noroaiele, ceaţa, frigul, foamea, chinul, moartea. Ele sunt însă copleşite de scenele de operetă, dominante în volum. Scene cu ţigani fricoşi, cu români deştepţi, cu glumiţe ieftine, cu ofiţeri galonaţi, cu cîntece din fluier, cu moşi înţelepţi, cu povestiri de demult, cu mese îmbelşugate. Şi mai ales, cu astfel de viziuni aşa-zis populare ale războiului:
„Turcul era al dracului şi trăgea bătăi peste bătăi Muscalului; dar cum am venit noi, (românii – n.n.) şi-a pus păgînul botul pe labe (…). Căciula cea mare şi buhoase a Dorobanţului a prins a-i înfricoşa”.
Aşa vedea participarea României la războiul ruso-turc din 1877 un om de pe cîmpul de luptă. Nu astfel vorbeau politicienii cînd descindeau în sate pentru a smulge ţăranilor voturile.
„Povestiri din război” e o capodoperă a izmenelii propagandistice. O capodoperă de carte poştală, iscălită de marele scriitor Mihail Sadoveanu.
NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro