• Ion Cristoiu: În Posteritate, nu contează ceea ce-ai fost, contează ce reţine Istoria ca s-o spună despre tine. Adevărată sau nu, imaginea Mariei Antoaneta era cea de Elena Ceauşescu a Franţei Regale. Bietul Ludovic al XVI-lea era un Rege de treabă. Credincios nevestei, se pricepea şi la lăcătuşerie.
  • Ion Cristoiu: Scriind ceva despre el în Evenimentul zilei, cineva m-a urecheat pe Facebook, pentru că aş fi zis ceva de amantele lui Ludovic al XVI-lea, cînd nătărăul s-a numărat printre puţinii regi ai Franţei care n-a avut metrese.
  • Ion Cristoiu: Eu însă cred că n-ar fi stricat dacă ar fi avut o amantă. Cum nici lui Ceauşescu nu i-ar fi stricat dacă ar mai fi călcat strîmb ca soţ. Şi într-un caz şi-n altul, dependenţa de neveste – ca un făcut, mult mai rele decît amantele, pentru că amantele ţi le alegi, pe cînd nevasta, nu – a fost fatală conducătorilor Bărbaţi şi ţărilor conduse.

Marc Lefrançois reaminteşte, în cartea sa de bîrfe Histoires insolite des Rois et Reines de France (Istorii insolite de-ale Regilor şi Reginelor Franţei), City Editions 2013, ceremonia îmbrăcării de dimineaţă, la Versailles, a Mariei Antoaneta.

Madam Deficit, cum i se spunea prin pamflete, pentru că risipea mai mult decît o companie de stat în postcomunism, Marie-Antoinette avea nu mai puţin de 500 de servitori.

Era chiar atît de risipitoare cum se spunea?

Recomandări

PUTIN DISCUTĂ CU FICO
BIBI AMENINȚĂ REBELII HOUTHI
CIOLACU: AVEM COALIȚIE
FONTANA DI TREVI SE REDESCHIDE
ZELE CREDE-N ADERARE
NEGOCIERI FĂRĂ SFÂRȘIT

E o întrebare lipsită de importanţă.

În prezent, contează nu ceea ce eşti, contează ceea ce se spune despre tine.

În Posteritate, nu contează ceea ce-ai fost, contează ce reţine Istoria ca s-o spună despre tine.

Adevărată sau nu, imaginea Mariei Antoaneta era cea de Elena Ceauşescu a Franţei Regale.

Bietul Ludovic al XVI-lea era un Rege de treabă.

Credincios nevestei, se pricepea şi la lăcătuşerie.

Scriind ceva despre el în Evenimentul zilei, cineva m-a urecheat pe Facebook, pentru că aş fi zis ceva de amantele lui Ludovic al XVI-lea, cînd nătărăul s-a numărat printre puţinii regi ai Franţei care n-a avut metrese.

Corespondentul meu, împărtăşind viziuni de profesor de pian în Provincia fără Filarmonică, sugera că absenţa amantei s-a numărat printre virtuţile celui ghilotinat în calitate de Cetăţeanul Capet.

Eu însă cred că n-ar fi stricat dacă ar fi avut o amantă.

Cum nici lui Ceauşescu nu i-ar fi stricat dacă ar mai fi călcat strîmb ca soţ.

Şi într-un caz şi-n altul, dependenţa de neveste – ca un făcut, mult mai rele decît amantele, pentru că amantele ţi le alegi, pe cînd nevasta, nu – a fost fatală conducătorilor Bărbaţi şi ţărilor conduse.

Să revenim însă la cele redate în această sumă de bîrfe franţuzeşti care e cartea despre ceremonialul de culcare a Măreţei Regine.

O doamnă de onoare o dezbracă.

O altă doamnă de onoare, Madame Campan îi întinde cămaşa de noapte, care cămaşă e luată de o a treia doamnă de onoare, ducesa de Orleans.

Aceasta ia cămaşa şi o dă contesei de Provence, cea îndreptăţită s-o dea Reginei.

Din lectura acestui ceremonial, pe parcursul căruia Regina rămîne goală puşcă, se pot extrage următoarele gînduri:

1) Procedurile nu sînt îndeplinite de servitori, ci de aristocrate.

Mai mult ca sigur, a face parte din Grupul de Îmbrăcat Cămaşa de noapte e un privilegiu.

Dintr-o altă carte – L’Histoire de France pour ceux qui n’aiment par ça (Istoria Franţei pentru cei care nu iubesc aşa ceva), de Catherine Dufour la Fayard/Mille et une nuits, 2012  aflu că onoarea de a împinge fotoliul în aşa fel încît Gloriosul Fund al lui Ludovic al XIV-lea să cadă pe ceva moale, costa din greu pe nobilul care împingea.

2) În acest lanţ trofic original, cu cît erai mai aproape de Regină, cu atît erai mai importantă.

Cartea, ca şi altele, se ocupă pe larg de ceremonialul de la Versailles începînd cu Ludovic al XIV-lea.

Din acest punct de vedere, nu pot decît să salut simplificarea democratică adusă de ghilotină.

În cazul Mariei Antoaneta i-a tăiat gîtul un singur Călău şi nu cinci!

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro