Ion Cristoiu: Şansa ratată a social-democraţiei româneşti

• Ion Cristoiu: România imediat postbelică se confrunta cu o criză de proporţii. Situaţie, de altfel, speculată de către micul, dar dinamicul Partid Comunist. Problemelor moştenite de la guvernările interbelice li se adăugau acum cele provocate de război.
• Ion Cristoiu: Dacă n-ar fi fost ruşii, România ar fi înaintat, într-adevăr, pe calea economiei de piaţă şi a democraţiei, dar mai mult ca sigur, ar fi suferit o deplasare spre Stînga. Cum s-a întîmplat, de altfel, şi în statele occidentale rămase dincolo de hotarele Imperiului rus.
• Ion Cristoiu: PSD-ul a fost distrus din interior, prin spargeri succesive. El a sfîrşit prin a fi înghiţit, în 1948, de PCR. Această şansă ratată a PSD-ului de a conduce România după război şi de a-i rezolva problema trebuie să fie totuşi o bază serioasă de plecare pentru lansarea unei autentice stîngi româneşti după decembrie 1989.

Ce-ar fi fost dacă, rămîne în continuare, chiar dacă hulit, un joc tentant pentru toţi, inclusiv pentru cei ce ne omorîm cu istoria. Cu atît mai pasionant e acest joc în cazul României postbelice. Ce-ar fi fost dacă ţara noastră n-ar fi căzut în sfera de influenţă a Rusiei ? Răspunsul pare a fi unanim. România s-ar fi dezvoltat pe calea democraţiei şi a economiei de piaţă, sub înţeleapta conducere a Partidului Naţional Ţărănesc şi a Partidului National Liberal. Ipoteza îşi are temeiul într-o subtilă deformare a istoriei. Şi anume în idilizarea propagandistică de tip anticomunist a epocii interbelice. România dintre cele două războaie mondiale e văzută în proza ieftină anticomunistă, judecînd retrospectiv, ca un El Dorado mondial. Potrivit acestei viziuni idilice, dictatura comunistă a întrerupt această revărsare de fericire generală. Dacă nu veneau ruşii – se spune – am fi trăit mai departe ca în sînul lui Avram. Realitatea, atît dintre cele două războaie mondiale, cît şi cea de după 1944, infirmă categoric această teză propagandistică ieftină. România imediat postbelică se confrunta cu o criză de proporţii. Situaţie, de altfel, speculată de către micul, dar dinamicul Partid Comunist. Problemelor moştenite de la guvernările interbelice li se adăugau acum cele provocate de război. O radiografie fără părtinire a acestei perioade ne convinge de un adevǎr. Dacă n-ar fi fost ruşii, România ar fi înaintat, într-adevăr, pe calea economiei de piaţă şi a democraţiei, dar mai mult ca sigur, ar fi suferit o deplasare spre Stînga. Cum s-a întîmplat, de altfel, şi în statele occidentale rămase dincolo de hotarele Imperiului rus. Deşi nu exista Armata Roşie, guvernele occidentale s-au confruntat, totuşi, cu ascensiunea partidelor comuniste. Iar acolo unde aceste partide n-au avut puterea de a zgudui din temelii viaţa social-politică s-a ajuns totuşi la soluţii de stînga, cum a fost, de exemplu, în Anglia laburiştilor.

Împărtăşind discret credinţa deplasării spre Stînga, volumul ,,Istoria stalinismului în România” semnat de Victor Frunză în 1984 la editura Nord din Aarhus, Danemarca, tipărit în ediţia a doua în 1990 la Humanitas, se concentrează pe situaţia social-democraţiei autentice din perioada imediat postbelică din România. Efectul are rezultate uimitoare. Autorul descoperă un partid social-democrat puternic, aşezat pe primul loc în topul formaţiunilor politice:

„Spre sfîrşitul anului 1945, social-democraţia din ţara noastră dispunea deja de un mare partid politic, mare nu numai numeric, ci şi calitativ. Atracţia pe care o exercitau ideile sale îi determina nu numai pe muncitori să-l considere un partid al lor, ci şi pe ţărani. PSD era preferatul intelectualităţii universitare, ca şi al intelectualităţii mijlocii, precum profesorii de liceu, învăţătorii, preoţii. Centre cu o veche tradiţie muncitorească, precum Reşiţa, Galaţi, Valea Jiului considerau că nu Partidul Comunist le reprezintă interesele, ci cel Social Democrat”.

Numărînd un milion de membri, PSD era acea forţă de stînga în stare mai mult decît partidele istorice să rezolve gravele probleme ale perioadei imediat postbelice. De ce nu s-au spus aceste lucruri nici măcar de către studiile obiective ? Din cauza uriaşei deosebiri de tactică adoptată de comunişti faţă de PSD şi faţă de partidele istorice. PSD-ul a fost distrus din interior, prin spargeri succesive. El a sfîrşit prin a fi înghiţit, în 1948, de PCR. Pentru a-şi atinge obiectivul, comuniştii au înlăturat pe rînd, din fruntea PSD, conform celebrei tactici staliniste a salamului, pe liderii înverşunaţi în apărarea independenţei partidului. La Congresul din 10 martie 1946, din PSD e înlăturat grupul lui Constantin Titel Petrescu, adept al mergerii în alegeri pe liste independente de PCR. A urmat, în 1947, lichidarea grupării lui Ion Burcă. Astfel, aşa-zisul congres de unificare, cel din 21 februarie 1948, prin care s-a creat PMR-ul, n-a fost altceva decît înghiţirea PSD de către PCR. Cum acest lucru s-a făcut cu grijulia respectare a aparentelor (unificarea a fost acceptată de către cei rămaşi în fruntea PSD după înlăturarea lui Constantin Titel Petrescu şi a lui Ion Burcă) acest partid a ajuns să fie confundat, în memoria românilor, cu Partidul Comunist. Prestaţia PSD sub conducerea lui Constantin Titel Petrescu a fost uitată. Cum a fost pusă între paranteze şi posibilitatea ca, în condiţiile în care n-ar fi venit Armata Roşie, România să fi fost guvernată de către PSD-ului lui Constantin Titel Petrescu. Partid care ar fi rezolvat, poate, mai mult decît partidele istorice şi, inevitabil, mai mult decît Partidul Comunist, marile probleme ale României.

Faţă de partidele istorice PCR-ul a aplicat tactica luptei de clasă. Scoaterea din viaţa politică, arestarea liderilor. Aceasta a făcut ca rezistenţa anticomunistă imediat postbelică să fie redusă la lupta PNŢ şi PNL împotriva PCR. PSD-ul lui Constantin Titel Petrescu a fost neglijat. El a fost confundat cu PSD-ul lui Ştefan Voitec, adică cu acel partid care a acceptat înghiţirea, în februarie 1948, de către comunişti. Adevărul istoric e însă altul. PSD-ul a fost un luptător anticomunist la fel de ferm ca şi PNŢ şi PNL. El a avut însă neşansa de a fi lichidat cu alte mijloace decît cele folosite în cazul partidelor istorice. Această tradiţie social-democrată, această şansă, ratată a PSD-ului de a conduce România după război şi de a-i rezolva problema trebuie să fie totuşi o bază serioasă de plecare pentru lansarea unei autentice stîngi româneşti după decembrie 1989.

O Stîngǎ care mai aşteaptă încă ivirea şi afirmarea pe scena noastră politică.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro