• Ion Cristoiu: Mi-am găsit timp, nu demult, să recitesc „Viaţa ca o pradă” a lui Marin Preda. Ce m-a impresionat la noua lectură? Ceva peste care trecusem superficial, la citirile anterioare. Nu-i exclus ca undeva, în subconştient, să fi mijit acest ceva. El n-a răzbit însă la suprafaţă. Acest ceva se numeşte nemărginita gravitate a lui Marin Preda.
  • Ion Cristoiu: Marele scriitor povesteşte lucruri de o banalitate stridentă. Cum a plecat de acasă. Cum a dat examen şi a fost respins la controlul medical. Cum s-a dus la şcoală la Aiud. Cum a răspuns la nu ştiu ce lecţie. Banalităţi, banalităţi, banalităţi.
  • Ion Cristoiu: Noutatea textului nu stă însă în faptele relatate. Ea trebuie căutată în tonul povestirii. Fiecare întîmplare, evidenţiată ca mai mult sau mai puţin răsucitoare de destin, e luminată de o seriozitate grea. Autorul n-o tratează la repezeală, ca pe o banalitate, ci ca pe o întîmplare în adîncurile căreia se pot descoperi, prin dezghiocare, învăţături, morale, psihologice şi mai ales filosofice esenţiale.

S-au împlinit,  vineri, 5 august 2022, 100 de ani de la naşterea lui Marin Preda.

O sută de ani de la naşterea unuia dintre cei mai mari scriitori ai timpurilor româneşti.

Într-o altă lume, mai atentă nu doar cu valorile culturale, dar şi dacă nu mai ales cu valorile naţionale în  general, momentul ar fi fost prilej de sărbătoare naţională. Dacă nu o  dezbatere publică la Academia Română ,atunci măcar o şedinţă festivă la Uniunea Scriitorilor.

Recomandări

PUTIN DISCUTĂ CU FICO
BIBI AMENINȚĂ REBELII HOUTHI
CIOLACU: AVEM COALIȚIE
FONTANA DI TREVI SE REDESCHIDE
ZELE CREDE-N ADERARE
NEGOCIERI FĂRĂ SFÂRȘIT

Aniversarea  n-a beneficiat de o minimă atenţie nici din partea autorităţilor, nici a presei, nici a societăţii civile.

Dacă n-ar fi fost  interviul de excepţie luat de  Floriana Jucan pentru Q magazine fiului lui Marin Preda, Alexandru Preda, aniversarea ar fi trecut neobservată şi pe reţelele sociale.

Am consacrat  lui Marin Preda un spaţiu larg în Jurnalul meu video. Pentru Gîndurile lui Cristoiu reproduc un eseu mai vechi al meu despre Marin Preda, aşezat sub semnul tezei mele că Marin Preda  e un mare gînditor  european, un gînditor al sentimentului grav al existenţei.

     Mi-am găsit timp, nu demult, să recitesc Viaţa ca o pradă” a lui Marin Preda. Ce m-a impresionat la noua lectură? Ceva peste care trecusem superficial, la citirile anterioare. Nu-i exclus ca undeva, în subconştient, să fi mijit acest ceva. El n-a răzbit însă la suprafaţă. Alte impresii şi alte idei, mult mai puternice, îl opriseră să scoată capul. Acest ceva se numeşte nemărginita gravitate a lui Marin Preda. Sînt destul de lucid pentru ca, îndeobşte, deschizînd o carte, să nu-mi dau seama de convenţia lecturii. Cititorul amator cade lesne în capcana de a se lăsa profund impresionat de spusele unui autor. Ageamiul în materie de viaţă literară e tentat astfel să-l creadă pe un scriitor în pledoariile sale moral-filozofice, chiar şi cînd respectivul e un sperjur. De astă dată am recitit Viaţa ca o pradă” fără a mai conştientiza că scrisul e o convenţie. Impresionat mai ceva decît un simplu diletant în materie de literatură. Şocat, cum spuneam, zguduit, de acel ceva care mi-a scăpat la lecturile anterioare: gravitatea lui Marin Preda. Marele scriitor povesteşte lucruri de o banalitate stridentă. Cum a plecat de acasă. Cum a dat examen şi a fost respins la controlul medical. Cum s-a dus la şcoală la Aiud. Cum a răspuns la nu ştiu ce lecţie. Banalităţi, banalităţi, banalităţi. Astfel de lucruri se află din belşug în biografia fiecăruia dintre noi. Nu numai orice alt scriitor, dar şi orice alt cititor poate relata, la un moment dat, kilometri întregi de astfel de întîmplări din copilărie, unele chiar mai interesante decît cele înfăţişate de Marin Preda în „Viaţa ca o pradă”. Noutatea  textului nu stă însă în faptele relatate. Ea trebuie căutată în tonul povestirii. Fiecare întîmplare, evidenţiată ca mai mult sau mai puţin răsucitoare de destin, e luminată de o seriozitate grea. Autorul n-o tratează la  repezeală, ca pe o banalitate, ci ca pe o întîmplare în adîncurile căreia se pot descoperi, prin dezghiocare, învăţături, morale, psihologice şi mai ales filosofice esenţiale. Nu e vorba doar de faptul că fiecare întîmplare e urmată, în general, de o concluzie moral-filosofică. De obsesia lui Marin Preda de a nu o lăsa nudă, ci de a o proiecta într-o lumină mai generală. E vorba de o impresionantă gravitate cu care e iscodită acum, retrospectiv, întîmplarea din copilărie şi adolescenţă. Se naşte de aici o viziune aparte asupra existenţei umane. Viaţa fiecăruia dintre noi nu e un şir de întîmplări bezmetice, ci de fapte de destin. Concluziile vin în contradicţie cu balcanismul din această parte a lumii. Nu trebuie să fim risipitori cu întîmplările vieţii noastre. Fiecare dintre ele, chiar şi dintre cele aparent banale, poate fi o întîmplare crucială. Sub acelaşi semn, fiecare lucru întîlnit în cale trebuie să-l trecem prin examenul conştiinţei, să-l cercetăm cu atentă gravitate.

Trăim azi o vreme amestecată. O vreme a superficialităţii, a haosului individual şi colectiv, a întîmplătorului zburdalnic. Mai mult ca niciodată au ieşit la iveală, dezlănţuindu-se deşucheat, slăbiciunile românismului, slăbiciuni avîndu-şi temeiul, printre altele, în moştenirea fanariotă. În această bălăcăreală a vieţii duse aiurea, a priorităţii acordate instinctelor, a uşurinţei faptelor, sentimentelor, gravitatea din „Viaţa ca o pradă” e de o actualitate uluitoare. Ea iese în evidenţă cu o pregnanţă pe care n-am putut-o sesiza anterior, în anii comunismului, cînd lumea din jur părea mai bine clădită, chiar dacă materialul de construcţie era cenuşiul beton armat.

     În această emoţionantă pledoarie pentru profunda meditare asupra a tot ce facem, pentru seriozitate într-o lume a superficialităţii, pentru conştientizarea oricărui gest într-un spaţiu al turmentării, să ne fie un fel de poruncă, formulată şi scrisă de Dumnezeu, pentru noi, păcătoşii, care ne închinăm la viţelul de aur al tranziţiei, acest îndemn al lui Marin Preda:

     „Totul e ca gîndirea noastră să nu slăbească deloc şi să nu ocolească nimic, să bată cu degetul chiar şi-ntr-un gard”.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro