Ion Cristoiu: Shakespeare exagerează în chip senzaţionalist Meteorologia

• Ion Cristoiu: Printre exagerările shakespearene se numără şi furtuna traversată de Regele Lear. Marele dramaturg avea nevoie, pentru a sublinia tragedia personajului, de două elemente: a) furtuna să ia proporţiile unui dezastru; b) spaţiul în care e surprins Lear să fie complet pustiu.
• Ion Cristoiu: E o furtună unică pe acele meleaguri şi, între noi fie vorba, unică şi din punct de vedere meteorologic. Venită însă la timp pentru a-i servi lui Shakespeare, mai precis demonstraţiei sale artistice.
• Ion Cristoiu: În faţa acestei dezlănţuiri a naturii, dar mai ales a acestei pustietăţi pe care o străbate Regele Lear, nu putem decît exclama: Cum le mai potriveşte Literatura! Contrazicînd flagrant Meteorologia.

Îndemn. Mă ţineam mai demult să transcriu din Vintilă Corbu (Căderea Constantinopolului) ceea ce toţi istoricii reamintesc că s-ar fi întîmplat la Magnesia, cînd Mehmed află de moartea tatălui său Murad şi se grăbeşte să ajungă la Adrianopole, ca nu cumva să i se joace un renghi:

„Mehmed îşi încheie scurta cuvîntare grăind cu fermitate:

— În clipa aceasta plec la Adrianopole. Cine mă iubeşte mă urmează! Curtenii îl ovaţionară. Guneyt-Aga îi imită, dar numai cu jumătate de gură.

Cînd Mehmed ieşi în curtea palatului, zorii mijeau, argintind zarea. Caii erau pregătiţi de drum. Tînărul sultan se aruncă în şa. Înfipse pintenii în flancurile armăsarului său arab, care cabră nechezînd, apoi se avîntă spre porţile larg deschise. Şi Franco Acciaiuoli încalecă, repezindu-se încotro o luase protectorul său. Guneyt-Aga se strîmbă dezgustat.

— Nici în asemenea momente Mehmed nu se poate lipsi de histrionii săi!

Se aruncă la rîndul lui în şa, odată cu spahiii din escortă şi cu ceilalţi demnitari. Porniră cu toţii în galop pe urmele sultanului. Dar acesta se şi depărtase. Armăsarul lui fugea ca lumina…”

E un moment care poate fi folosit într-un text despre formarea unui nou partid din dizidenţii dintr-un alt partid.

*

Intrarea în roman. „În locuinţa sa din strada Gorohovaia, într-una din acele clădiri mari, cu locuitori cîţi ar încăpea numai bine într-o capitală de judeţ, stătea într-o dimineaţă, culcat în pat, Ilia Ilici Oblomov.” (I. A. Goncearov, Oblomov, traducere de Ştefania Velisar Teodoreanu, Editura Pentru Literatură Universală, 1962)

Astfel, fără nici o pregătire prealabilă, fără nici o plecăciune politicoasă, debutează una dintre marile cărţi ale literaturii universale: Oblomov de Ivan Goncearov.

Să recunoaştem aici nu numai una dintre spectaculoasele deschideri specifice romanelor ruseşti, dar şi acea primă şi magică mişcare a creaţiei, prin care cititorul tuturor timpurilor e adus, brusc şi fără să-şi dea seama, din lumea sa în cea a literaturii. Printr-un simplu gest, scurt şi hotărît, ca o zvîcnire de braţ bărbătesc scriitorul ne atrage atenţia, făcîndu-ne să uităm de tot ce-i în jurul nostru, asupra patului din strada Gorohovaia, în care şade culcat Ilia Ilici Oblomov.

Brusc, punînd între paranteze curgerea timpului de azi, Goncearov pune în mişcare maşinăria timpului romanesc.

Şi, totodată, prin acelaşi gest energic, Ilia Ilici Oblomov, un modest locuitor al Rusiei ţariste, devine eroul unui roman celebru.

Ilia Ilici Oblomov va mai fi stat, întins în pat, ciondănindu-se cu Zahar, şi în alte dimineţi. Dar dimineaţa binecuvîntată, unică în eternitate, e numai aceasta, în care mîna genială a prozatorului se întinde peste uriaşul timp care desparte lumea reală de cea din cărţi şi ne face cunoştinţă cu Ilia Ilici Oblomov trîndăvind în patul său din clădirea de pe strada Gorohavia, Rusia Imperiului Ţarist.

*

Exagerări. Printre exagerările shakespearene se numără şi furtuna traversată de Regele Lear. Marele dramaturg avea nevoie, pentru a sublinia tragedia personajului, de două elemente:

a) furtuna să ia proporţiile unui dezastru;

b) spaţiul în care e surprins Lear să fie complet pustiu. Citind rătăcirea regelui prin furtună, te frapează cataclismul în care e aruncat personajul. E o pustietate universală cum numai Shakespeare putea inventa:

„În noaptea asta nici măcar ursoaica/ Ce şi-i-nţărcat flămînzii pui nu iese/ Din vizuină, la vînat; nici lupii/ Nici leii nu-şi scot blana-n ploaia asta/ Chiar de-ar crăpa de foame”.

E o furtună unică pe acele meleaguri şi, între noi fie vorba, unică şi din punct de vedere meteorologic. Venită însă la timp pentru a-i servi lui Shakespeare, mai precis demonstraţiei sale artistice. O spune un personaj din tragedie, Kent:

„Nici ale nopţii arătări nu umblă/ În nopţi ca asta. Cerul răscolit/ Alungă şi pe cei ce trag la beznă, / vîrîndu-i, zgribuliţi, prin vizuini/ De cînd mă ştiu (s.n.) n-am pomenit vîntoase/ Şi trăsnete, şi ropot de potoape/ atît de asurzitoare. Omul, bietul,/ Nu-i făurit să rabde – atîtea spaime!”

Chiar dacă unul dintre personaje declară că de cînd se ştie n-a pomenit o asemenea furtună, indiscutabil şi noi, cei obişnuiţi cu cele mai haine exagerări meteorologice, nu putem rămîne decît uimiţi. În faţa acestei dezlănţuiri a naturii, dar mai ales a acestei pustietăţi pe care o străbate Regele Lear, nu putem decît exclama:

Cum le mai potriveşte Literatura!

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro