Ion Cristoiu: Şi cărţile pot avea destine nefericite

• Ion Cristoiu: La anticariatul Brătianu, prind ultimele minute dinaintea închiderii, cînd junele vînzător muta din mijlocul sălii dulapul cu broşuri staliniste.
• Ion Cristoiu: Cumpăr pînă la urmă patru cărţi, între care cea mai scumpă e una cu filele netăiate. Se numeşte Lăutarii noştri.
• Ion Cristoiu: Cartea a fost dată anticariatului de cineva spre a fi vîndută. Acel cineva să nu fi avut curiozitatea măcar s-o răsfoiască, drept pentru care ar fi trebuit să taie filele?

Cu filele netăiate. În călătoria mea de după-amiază prin Bucureşti – traseul Casă-Cheiul Dâmboviţei-Dealul Mitropoliei-Unirii-Piaţa Universităţii-Casă – am trecut pe lîngă mai multe tarabe cu cărţi vechi, aşezate în zona Sfîntul Gheorghe. Nu m-am oprit să cumpăr, pentru a evita bătaia de cap rezumată de întrebarea: unde dracuʼ să le mai pun şi pe astea? Am văzut însă, în treacăt, Femeia la 30 de ani, romanul scris de Balzac în foileton şi într-o asemenea viteză că nici el nu mai ştie ce a publicat, dar şi un Sadoveanu cu Fraţii Jderi.

La anticariatul Brătianu, prind ultimele minute dinaintea închiderii, cînd junele vînzător muta din mijlocul sălii dulapul cu broşuri staliniste. Descopăr Continentul URSS, cărţoiul din 1945, prin care Mitiţă Constantinescu încerca să ne convingă ce mare şi ce soră ne e Uniunea Sovietică. După un moment de ezitare, n-o cumpăr, convins poate şi de gîndul că am deja acasă o întreagă literatură despre URSS, superputere cîntată de ai noştri, din oportunism sau din nevoie. Cumpăr pînă la urmă patru cărţi, între care cea mai scumpă e una cu filele netăiate. Se numeşte Lăutarii noştri, se subintitulează Din trecutul lor şi Schiţă istorică asupra muzicei noastre naţionalei coralecum şi asupra altor feluri de muzici. A fost scrisă de C. Bobulescu, şi tipărită la Naţionala Jean Ionescu & C-o, Bucureşti, 1922.

Preţul e 15 lei, dar eu o cumpăr cu 65 de lei, enorm pentru o cărticică. Are filele netăiate.

Cum dracu? mă întreb. Cartea a fost dată anticariatului de cineva spre a fi vîndută. Acel cineva să nu fi avut curiozitatea măcar s-o răsfoiască, drept pentru care ar fi trebuit să taie filele? Pe prima pagină a capitolului În loc de prefaţă, stă scris, cu o iscălitură interbelică, cum azi nu se mai practică Spintzi sau cam aşa ceva, 29/VI. 1928. Va fi fost cumpărată cartea, apărută în 1922, de cineva în 1928? Dacă da, unde a stat pînă acum? De ce nici măcar n-a răsfoit-o nimeni? Cum s-o fi decis proprietarul s-o mărite? O fi chiar proprietarul, ceea ce mă îndoiesc, sau moştenitorii, în frunte cu văduva, care, după ce-ţi dai duhul, face curat prin casă, aruncînd toate filele tale, cele sperate de tine a fi paşaport pentru neuitare, şi vinde pe nimic cărţile tale, păstrate de tine ca ochii din cap?

Întrebări, întrebări…

Mi le pun de fiecare dată cînd o carte ajunge în mîinile mele, fie în postură de cititor la BAR, fie de cumpărător cu sarsanaua.

Întrebări din care se conturează un destin al cărţilor după tipărire nu mai puţin palpitant decît înainte de a fi scrise.

Un destin nefericit pentru cele mai multe. Cum să rămînă în veci o carte cu filele netăiate?

Pentru că Lăutarii noştri, dacă n-o cumpăram eu, aşa rămînea cu filele netăiate.

*

Intrigi de nevastă. Maria Voichiţa, scrie Sadoveanu în Viaţa lui Ştefan cel Mare, lucrase încă de pe vremea cînd Ştefan cel Mare trăia,pentru ca Moldova să se închine turcilor, calculînd că într-o astfel de împrejurare, Alexăndrel, fiul cel mare al Domnitorului, va trebui să plece la Constantinopol, ca ostatec obligatoriu al Sultanului. Astfel se deschidea drumul către domnia lui Bogdan Vodă, zis şi Orbul, fiul Voichiţei. Alexăndrel moare la Constantinopol. Nu înainte de a avea un fiu, Ştefan, care oricînd putea pretinde scaunul de la Suceava.

Ce s-a întîmplat cu acest Ştefan? nu m-am întrebat, deşi ar fi trebuit s-o fac. Citind Istoria lui Ştefan Cel Mare, scrisă de Iorga în 1904, pe înţelesul Poporului din 1904, aflu că Ştefan, fiul lui Alexăndrel, rămas la Constantinopol după moarea tatălui, e adus de turci şi proclamat ca domn în locul lui Petru Rareş.

Am primit răspunsul!

NOTĂ. Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro