Ion Cristoiu: Şi în anii interbelici erau partide „vîndute Moscovei”!

• Ion Cristoiu: Gura cafenelei. Stelian Popescu foloseşte termenul de Gura cafenelei pentru a desemna şoaptele şi zvonurile din sedii de partide, din redacţii, dar şi din bodegi şi de pe terase.
• Ion Cristoiu: Acuzaţie. În comentariul Sub interdicţie! din Cuvîntul, 18 iulie 1928, Nae Ionescu dezvăluie una dintre acuzaţiile frecvente aduse de propaganda PNL, partid aflat la putere, naţional-ţărăniştilor din Opoziţie: Cea de vînduţi Moscovei
• Ion Cristoiu: Din fericire pentru libertatea presei, varianta electronică scoate tipografii din circuitul editorial. Da, dar dacă au păreri politice lucrătorii de la electricitate şi refuză să alimenteze cu energie Internetul?

Ion Cristoiu: Gura cafenelei. Stelian Popescu foloseşte termenul de Gura cafenelei pentru a desemna şoaptele şi zvonurile din sedii de partide, din redacţii, dar şi din bodegi şi de pe terase.

Gura cafenelei. Stelian Popescu foloseşte termenul de Gura cafenelei pentru a desemna şoaptele şi zvonurile din sedii de partide, din redacţii, dar şi din bodegi şi de pe terase. Primele rînduri din tableta Iar modificarea Constituţiei, Universul, 21 septembrie 1935, se vor o familiarizare cu subiectul Intenţia Guvernului Tătărescu de a modifica Constituţia. Prilej pentru publicist să atragă atenţia asupra realităţii numite Gura cafenelei:

„Vacanţa de toate soiurile este pe sfîrşite.

Gura cafenelei – aşa cum i-a convenit şefului guvernului să boteze şoaptele persistente, dar de multe ori adevărate, cari se repetă în surdină spre a nu supăra cenzura şi starea de asediu – a început din nou să spuie că sîntem în ajunul modificării Constituţiei. Această gură a cafenelei nu totdeauna, dar de cele mai multe ori ştie ce spune. De aceea ne-am întrebat adeseori, luînd ca adevărate spusele gurii cafenelei, ce va fi avînd oamenii politici cu biata noastră Constituţie, despre care adesea ori am spus şi o repetăm, că nu este de vină cu nimic în toate relele de care suferim astăzi. ”

*

Acuzaţie. În comentariul Sub interdicţie! din Cuvîntul, 18 iulie 1928, Nae Ionescu dezvăluie una dintre acuzaţiile frecvente aduse de propaganda PNL, partid aflat la putere, naţional-ţărăniştilor din Opoziţie:

Cea de vînduţi Moscovei:

„De ce sînt naţional-ţărăniştii «trădători» şi «vînduţi Moscovei»? Pentru că s-au unit cu duşmanii ţării în intenţia de a sabota guvernarea d-lui Vintilă Brătianu. În speţă, în intenţia de a împiedeca încheierea împrumutului şi înfăptuirea stabilizării monetare. Ne-o spune «Viitorul», iar de ieri, şi confratele nostru «Universul». ”

Notez constatarea lui Nae Ionescu încîntat că şi azi se folosesc aceleaşi acuzaţii. Ce ne-am face noi, românii, fără Moscova?

*

Avantajul presei electronice. Jean-Pierre Clerc în Les quatre saisons de Fidel Castro: Biographie (L’épreuve des faits), îmi atrage atenţia cu o iniţiativă a tipografilor revoluţionari după venirea lui Castro la Putere:

„A doua ţintă a acestui an II al Revoluţiei: presa. Ca şi CTC, ea cocheta, în ansamblu, cu Batista. Cînd vine timpul, odată cu primăvara, de a întinde o capcană pluralismului, aceste compromisuri îi sînt reamintite. Instrumentul utilizat în această luptă eate la coletilla – dacă vreţi, codicilul. Printre tipografi, şi în spiritul anumitor jurnalişti, s-a născut ideea de a însoţi orice articol considerat defavorabil revoluţiei cu «o notă» – un paragraf compus cu caractere diferite – care să corecteze tirul. ”

Tipografii par a fi avut un rol deosebit în impunerea a ce să scriem noi, ăştia cu condeiul, odată ce în 1946 Dreptatea şi Liberalul erau boicotate de tipografi, care refuzau să bată la linotip texte contrarevoluţionare, în conflict cu viziunea mîinilor lor despre lume şi viaţă. Am povestit undeva că după 13 iunie 1990, cum Zig-Zag Magazin, revista condusă de mine, trecea drept contrarevoluţionară, tipografii de la Alexandria au refuzat să tipărească ediţia în care noi denunţam Mineriada pe motiv că nu sînt de acord cu cele citite de ei în manuscris. Conflictul s-a rezolvat prin publicarea de către noi pe prima pagină a unei note în care precizam că acest număr a fost tipărit de cei de la Alexandria care nu sînt de acord cu ce-au tipărit ei.

Din fericire pentru libertatea presei, varianta electronică scoate tipografii din circuitul editorial. Da, dar dacă au păreri politice lucrătorii de la electricitate şi refuză să alimenteze cu energie Internetul?

*

Mareşalul Antonescu despre Justiţie. Stenograma şedinţei Consiliului de miniştri din 7 septembrie 1940, ora 10.30, în care Generalul Antonescu îşi expune viziunea sa asupra marilor domenii ale guvernării, cuprinde şi un pasaj dedicat Justiţiei. În conflict cu Tineretul, cum li se spuneau Legionarilor, Generalul reafirmă angajamentul său de a respecta Legea. Cît despre Justiţie el atrage atenţia asupra neîncrederii românilor în Justiţie:

„Justiţia. În privinţa vinovaţilor, eu nu sînt dispus să trag un văl peste responsabilităţile politice, morale, istorice şi responsabilitatea materială, însă nu o voi face cu răzbunare, nu în mod arbitrar.

Voi repune Justiţia în cadrul ei, în care trebuie să stea Statul. Statul a căzut şi pentru faptul că omul, cetăţeanul, a pierdut încrederea în rolul pe care trebuia să-l aibă Justiţia, în speranţele pe care cel care are dreptate şi le pune în casele dreptăţii. Ori, toată lumea, la un moment dat, nu a mai avut convingerea că la tribunale se poate găsi Justiţia. Mie chiar, pentru a mi se distruge situaţiunea ce ocupam, mi s-a făcut un proces faimos de bigamie, despre care aţi auzit, mie, care nu am primit în viaţa mea o observaţie pentru integritatea mea sufletească. Am plecat de la 10 ani de acasă, fără cămaşă pe mine şi neprimind nici un consiliu de administraţie şi neluînd de la nimeni nici un ban, trăind cum am putut, dar totdeauna în modul cel mai corect şi nu am pierit trăind astfel. Cînd eram la Şcoala de Război, deseori nu-mi erau suficienţi banii şi mă culcam fără să mănînc, dar nu mi-a trecut prin gînd să vînd casa părintească.”

Procesul intentat Generalului ţine de folosirea Justiţiei pentru răfuieli politico-mafiote.

Ca şi azi, de altfel.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro