Ion Cristoiu: Şi, totuşi, despre decembrie 1989 s-au publicat puţine lucruri serioase

• Ion Cristoiu: Difuzarea Procesului a fost, alături de descoperirea escrocheriei cu Groapa comună de la Timişoara, momentul de debut al neîncrederii occidentale în ceea ce a dat presa despre Evenimente.
• Ion Cristoiu: Cel mai grav lucru din toată tărăşenia asta rămîne dispariţia pentru totdeauna din arhiva TVR a înregistrărilor emisiunilor din 22, 23, 24 şi 25 decembrie 1989. Fragmente din aceste emisiuni se găsesc de vînzare pe Internet. Le-am cumpărat şi eu, la un preţ destul de piperat.
• Ion Cristoiu: ? N-ar fi fost normal să avem o Cronologie a tuturor faptelor şi evenimentelor din decembrie 1989? Şi totuşi s-au scris şi publicat geamantane de cărţi despre Căderea lui Nicolae Ceauşescu. Puţine pot fi folosite ca sursă de documentare.

Unde sînt instrumentele de lucru? De peste treizeci de ani se cercetează şi se răscercetează Evenimentele din decembrie 1989. Ai spune că, după atîta osteneală, în materie de date concrete şi corecte să se ştie totul. Altfel spus, să avem la ora actuală culegeri de documente întocmite după toate regulile ştiinţei. Acribie pînă în pînzele albe. Să avem Cronologie fără cusur. Să avem amănunte exacte despre fiecare dintre cei implicaţi. Avem aşa ceva? Nici vorbă. Aş putea spune că deţin acasă, în biblioteca personală, aproape toate lucrările despre Evenimente. Cînd însă am vrut să aflu, de exemplu, cînd şi cum s-a anunţat la TVR împuşcarea lui Nicolae Ceauşescu, n-am găsit nici o lucrare, nici în volum, nici în presă, despre aventura difuzării la televiziune a Procesului. Multe cărţi dau drept oră de transmisie a Comunicatului 15.30, pe 25 decembrie 1989. Memoriile lui Bebe Ivanovici, tipărite sub forma unui interviu luat de Teodor Brateş, consemnează, prin reproducerea Jurnalului de bord al TVR, ora 20.40. Constantin Bebe Ivanovici aduce suficiente amănunte despre acest moment pentru a ne convinge că ora a fost 20.40. Trilogia lui Teodor Brateş îl confirmă. Mi-a luat o groază de timp şi de energie ca să stabilesc acest amănunt. Nu mai spun că după zile întregi de osteneală n-am aflat exacte despre difuzarea Casetei cu Procesul. Asta face ca în multe studii despre Evenimente să se amestece momentele. Unul e însă momentul cînd Procesul e difuzat fără feţele participanţilor (26 decembrie 1989, seara tîrziu) şi alta e momentul (22 aprilie 1990) cînd Procesul e difuzat cu feţele descoperite. Dar şi în acest caz avem nuanţe. Caseta s-a difuzat şi în Franţa, după ce o copie a casetei originale a fost vîndută unui mogul francez. În Franţa însă au fost prezente şi două secvenţe cenzurate în România:

Cea în care Nicolae Ceauşescu, privind prin sală, declară că n-a fugit, c-a fost tras pe sfoară de Victor Stănculescu, şi cea în care celor doi le sînt legate mîinile, deşi ei refuză asta cu violenţă.

Sînt lipsite de interes aceste amănunte? Doamne fereşte! Difuzarea Procesului a fost, alături de descoperirea escrocheriei cu Groapa comună de la Timişoara, momentul de debut al neîncrederii occidentale în ceea ce a dat presa despre Evenimente. Procesul, pe care l-am revăzut acum, căutînd alte amănunte, stupefiază prin meschinăria cadrului în care a fost condamnat la moarte un om care a marcat Istoria României. Numai că momentul de început al campaniei de dezamăgire, care a lovit înainte de toate Noua Echipă, Echipa lui Ion Iliescu, a depins de momentul difuzării casetei. Michel Castex în Un mensonge gros comme le siècle Roumanie, histoire d’une manipulation surprinde deosebirea dintre caseta în care apare doar fotografia cadavrului lui Nicolae Ceauşescu şi cea în care se dă Procesul, chiar dacă fără identitatea completului de judecată. Despre atmosfera după difuzarea casetei cu fotografia, el scrie:

„Încă din ajun, culoarele zumzăiau de zvonuri, ca întreaga capitală. Ceauşescu e prizonier, da sau la naiba? Dacă da, de ce să nu fie arătat la televiziune, cum s-a făcut cu fiul său, Nicu, apărut cu cîteva urme de lovituri pe faţă, spre marea bucurie a românilor, care îl detestau pe acest play-boy arogant, născut sub semnul dublu al secerei şi ciocanului. Noua putere părea nesigură pe picioare. Comunicatele contradictorii se succedau fără încetare. Ceauşescu arestat? La început s-a spus că da, apoi păreau mai puţin siguri. Se preciza chiar, sporind confuzia: ştirea este adevărată, dar rămîne să fie confirmată de militari.

De aici, modurile condiţionale se dezlănţuie. Bătrînul tiran «ar fi» reuşit să fugă, «ar fi» în drum spre Coreea de Nord, la ultimul despot prieten, Kim Il Sung. Sau poate spre China? Dacă nu cumva spre Iran, de unde tocmai se întorsese după o prosternare în faţa mausoleului altui far sangvinard.

Ceva mai tîrziu, împreună cu Vaclav Neuman, de la serviciul foto al AFP, am zigzagat pe străzi, pînă la sediul, foarte apropiat, al Comitetului Central, în Piaţa Republicii. Cînd ajungem este ora 23.00 şi praf. Tirurile, ca în fiecare noapte, au reînceput să străpungă întunericul în mai multe locuri din oraş. În piaţă nu este multă lume, cîteva sute de tineri cel mult, unii sînt înarmaţi cu mitraliere sau puşti Kalachnicov; sînt aşezaţi în jurul unor focuri de lemne improvizate, cîntă, discută, ascultă şi discursul unui tînar venit de la Timişoara şi care campează acolo de mai multe zile. Virtuoz al camionului sono, Dan Iosif visează, în mod evident, să ajungă la 30 de ani, Lech Walesa român şi nu îşi menajează corzile vocale în acest scop. În seara aceea striga: «Arătaţi-ne corpurile tiranilor dacă sînt morţi, de ce televiziunea nu ne arată cadavrele lor?» Şi e adevărat că încă nu au fost văzute cadavrele tiranilor. În faţa imobilului Comitetului Central a fost instalat un televizor color. Funcţionează în permanenţă şi toţi ascultă între două discursuri la megafon comentariile îndelungi ale unui prezentator. Doar cu cîteva zile înainte, el recita cu gravitate faptele cotidiene măreţe ale marelui şef de trib dispărut; dar în acea seară, el şi-a compus o mină gravă, chiar tragică, pe măsura Istoriei care se derulează, pentru a înşira crimele reproşate Elenei şi lui Nicolae Ceauşescu.”

Pe 26 decembrie 1989 a fost difuzată caseta cu Procesul, cenzurată în privinţa Completului. Mărturiseşte Michel Castex:

„Peste tot în capitalele occidentale, canalele tele aşteptau, ca şi noi, şi nu au fost dezamăgite de Audimat. Nu poţi oferi în fiecare zi «moartea tiranului din Carpaţi» avînd în rolurile principale doi actori ai Istoriei, această incomparabilă regină a castingului, care vor plăti deznodămîntul cu viaţa lor şi nu vor mai reveni niciodată pe scenă. O reprezentaţie unică, înainte de a fi «coborîţi» către alte scînduri, de data asta pentru roluri sinistre de decompoziţie.

În acea seară de marţi, 26 decembrie 1989, la parterul hotelului Intercontinental din Bucuresti, marele restaurant era plin pînă la refuz. Se instalase un televizor color, şi sute de ochi pîndeau, la intervale regulate, între două înghiţituri ale acestui dineu-spectacol, acest minuscul teatru de buzunar unde urma să se joace marea dramă. Trebuia oare aşteptat să bată orele 12.00 noaptea? Nu, ora crimei a sunat un pic mai înainte. Iar cei care cinau, tetanizaţi, şi-au lăsat consomme-ul de ciuperci sau gulaşul, şi au venit să se înghesuie de aproape. Ca să fie în primele rînduri s-au înghesuit ca niciodată, au dat drumul la magnetofoane, au deschis bloc-notesurile, s-au urcat pe scaune, şi-au sucit gîtul ca să vadă mai bine în pădurea de capete de toate naţiile. Apoi s-a făcut foarte linişte şi vai de cel care ar fi îndrăznit să tuşească vreun pic. Nicolae Ceauşescu, profil de vultur, tocmai apăruse, scos cu greu dintr-un tanc, cu ajutorul unui militar. Îşi scotea căciula deplasată de efort, prea înfundată pe ochi, apoi o aşeza din nou corect pe cap, după ce îşi aranjase părul cărunt. Piesa tocmai începea. Urma să dureze exact 52 de minute. Rictus, expresie de furie, de stupefacţie, ironie, priviri ridicate spre cer, gesturi de afecţiune ale Conducătorului faţă de soţia sa: nimănui nu-i mai păsa de uşoara întîrziere de 24 de ore, a fost drama pentru totdeauna trăită în direct. În acelaşi timp groaznică şi patetică, imaginile zguduitoare a doi bătrîni, atotputernici încă înainte cu două zile, şi care nu înţelegeau decît puţin cîte puţin că moartea era la capătul acestui proces expeditiv, în faţa unui tribunal militar excepţional.”

Cel mai grav lucru din toată tărăşenia asta rămîne dispariţia pentru totdeauna din arhiva TVR a înregistrărilor emisiunilor din 22, 23, 24 şi 25 decembrie 1989. Fragmente din aceste emisiuni se găsesc de vînzare pe Internet. Le-am cumpărat şi eu, la un preţ destul de piperat. N-ar fi fost normal să avem înregistrările? N-ar fi fost normal să avem o Cronologie a tuturor faptelor şi evenimentelor din decembrie 1989? Şi totuşi s-au scris şi publicat geamantane de cărţi despre Căderea lui Nicolae Ceauşescu. Puţine pot fi folosite ca sursă de documentare. Mai toate sînt eseuri de ipoteze despre ce s-a întîmplat în decembrie 1989. Aceste scrieri se hrănesc însă din alte scrieri şi ele tendenţioase prin selectarea datelor pentru a servi tezei stabilite cu mult înainte de debutul documentării.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro