Ion Cristoiu: Sînt momente în care jurnalistul e dator să-și contrazică fățiș cititorii

Momente și evenimente comentate de mine. Faimosul joc piramidal Caritas s-a desfășurat în România între aprilie 1992 – august 1994. Evenimentul zilei, condus de mine, s-a aflat în prima linie a demontării acestei escrocherii. A fost o poziție curajoasă, sinucigașă aproape pentru că ea contrazicea poziția sutelor de mii de cititori. Răspunzînd potopului de scrisori de mustrare, am semnat în Evenimentul zilei din 2 noiembrie 1993, comentariul:

Datoria de a scrie despre „Caritas”

În urma articolelor consacrate de „Evenimentul zilei” jocului de întrajutorare „Caritas”, redacția a fost asaltată de telefoane și scrisori de protest. Cotidianul nostru publică aproape număr de număr materiale critice despre președintele Ion Iliescu. Protestele cititorilor împotriva acestui lucru sînt practic inexistente. E drept, primim din cînd în cînd cîte o scrisoare care ne ia la întrebări. Aceasta e lesne de recunoscut, prin înlocuirea gîndului cu înjurătura ca aparținînd unui ins întîrziat nu numai politic, dar și intelectual. A fost însă suficientă publicarea cîtorva îndoieli despre „Caritas”, pentru ca numeroși cititori să se supere, telefonic sau în scris. De unde aș putea trage concluzia că Ion Stoica, patronul „Caritas”-ului, a luat în conștiința majorității electorale locul pe care-l ocupa cîndva, prin 1990, Ion Iliescu. Dintre mustrările telefonice la adresa noastră spicuim: „Cînd o să vă potoliți cu «Caritas»-ul? Ion Stoica nu ne bagă mîna în buzunare. Sau vă este frică că vă întrecem în privința banilor?” (Beatrice Voicu – București). „Ce aveți cu «Caritas»-ul?” (Vasile Tudoran – Constanța). „De ce nu lăsați «Caritas»-ul în pace și vă tot legați de el?” (Dincă Iordache – Cluj). Adrian Popescu din București e cel mai categoric: „Încetați cu campania împotriva «Caritas»-ului!”

Există, firește, și mesaje mai aparte, precum cele în care ni se reproșează că distrugem speranța oamenilor necăjiți, sau cel expediat de Anișor Drăghici din București, în care se pariază pe persoana mea: „Dacă dl. Ion Cristoiu va depune 100 000 la «Caritas» – Petroșani, voi avea și eu curajul acesta”. Nu astfel de mesaje sînt semnificative. Semnificative rămîn cele prin care ni se pune pistolul în tîmplă să nu mai scriem despre «Caritas». Asupra lor aș vrea să mă opresc un pic.

Nu puține au fost declarațiile de pînă acum în care am susținut, drept profesiune de credință, că recunosc un singur stăpîn, cititorul. „Evenimentul zilei” stă sub semnul vizibilei preocupări de a ține cont de cititor. De firea, de interesele, de opiniile, de capriciile acestuia. Ne bucură orice laudă venită din partea unui om care, pe sărăcia asta, dă 100 de lei în fiecare zi ca să ne poată citi. Ne amărăște orice mesaj în care el ne mustră. Îmi place să mă bucur de simpatia cititorilor. De aceea, în editorialele mele, caut să nu-i dezamăgesc. Să nu-i jignesc, să nu-i contrazic violent, să nu-i dădăcesc la modul imbecil. E ceea ce cred că face orice jurnalist mai acătării. Sînt însă momente cînd jurnalistul trebuie să-și contrazică cititorii. Chiar cu riscul de a și-i pierde. Sînt momente în care cititorii greșesc. Momentele în care trebuie să li se atragă atenția că se află în eroare. Nu din ură, ci tocmai din iubire față de ei. Pentru că forma sublimă a iubirii față de cineva e tocmai de a-i spune deschis, în față, adevărul. Să nu se supere, astfel, distinșii mei cititori dacă le voi spune că mustrările lor pe tema «Caritas»-ului nu sînt corecte. Ele mărturisesc o lectură superficială a articolelor noastre. Noi nu ducem nici o campanie împotriva «Caritas»-ului. Nu ne legăm de faimosul joc de întrajutorare. N criticăm mașinăria pusă la cale, la Cluj, cu sprijinul primarului Gheorghe Funar. Nici nu-i cerem lui Ion Stoica să oprească jocul. Ne mărginim la un lucru simplu, dar esențial pentru un ziar care se respectă: acela de a ține la curent pe cititorii noștri cu ce se spune și se scrie în țară și în lume despre «Caritas». Credem că e de datoria noastră să procedăm așa. Chiar dacă unii cititori se vor supăra rău pe noi, atît de rău încît, așa cum ne amenință, nu vor mai cumpăra ziarul. Mulți dintre cei care depun bani la «Caritas» sînt oameni amărîți. Banii sînt strînși cu greu. Unii își pun la bătaie ultimele economii. Alții își vînd casa, pămîntul. Gestul lor de a-și încredința ultima lețcaie lui Ion Stoica nu e deloc simplu. El reangajează, poate, viața. Nimeni nu poate fi sigur că acest joc se v prăbuși. Nimeni nu garantează însă că el va supraviețui la infinit. Există, așadar, riscul ca, la un moment dat, unii depunători să nu-și mai poată lua banii înapoi. Să rămînă, astfel, pe drumuri. Iată de ce toți cei ce vor să depună la «Caritas» trebuie să știe, înainte de a face gestul hotărîtor, ce se spune și ce se scrie despre jocul inițiat și patronat de Ion Stoica. Printre cele afirmate despre «Caritas» de presa internă și internațională, de oameni politici, de specialiști, sînt și îndoieli în ce privește supraviețuirea jocului. Sînt și avertismente asupra imenselor riscuri pe care și le asumă cei ce-și dau ultimul bun la «Caritas». A face cunoscut cititorilor aceste îndoieli și aceste avertismente nu înseamnă că le vrem răul. Le-am vrea răul dacă nu le-am spune.

NOTĂ: Acest editorial a fost preluat integral de pe cristoiublog.ro