Ion Cristoiu: Surorile Brontë – nişte extraterestre

• Ion Cristoiu: Cum dracuʼ de nu mi-am dat seama de nota de senzaţionalism istoric al cazului Brontë? O simplă trecere în revistă, te îmboldeşte să crezi în teoriile conspiraţiilor de pe Internet, cele mai multe dominate de ipoteza venirii extratereştilor.
• Ion Cristoiu: Talentele urieşeşti nu sunt unul, cum se întîmplă în familiile din Istoria universală, ci patru, pentru că trebuie să-l punem la socoteală şi pe frate. E ca şi cum într-o singură familie s-ar fi născut patru viitori Napoleon. Locul e la o depărtare de ani lumină de cenacluri, edituri, reviste literare.
• Ion Cristoiu: Înaintea celor trei surori, la Haworth nu s-a ivit nici un scriitor, nici măcar un povestitor de basm. Cele trei surori sunt sărace. Cum de s-au apucat de scris? Au scris, desigur, dar asta nu înseamnă nimic. Puteau să nu trimită manuscrisele editurilor. Editurile puteau să nu le ia în seamă.

Conspiraţie. Am găsit pe Amazon.com volumul Les Brontë de Jean-Pierre Ohl. Dedicat surorilor Brontë.

A apărut la Gallimard în 2009. Despre autorul se spune doar atît:

Că a scris şi publicat patru romane.

În colecţia Folio Biografies , care găzduieşte cartea despre cele trei surori, el a publicat şi un volum dedicat lui Charles Dickens.

De cum am descărcat-o, m-am apucat so citesc, de pe tabletă. Am lăsat deoparte La răscruce de vînturi .

Primele pagini, parcurse deja, mă încîntă.

Se vede că autorul a scris romane.

Biografia stă sub semnul unei întrebări tulburătoare:

„Les Brontë. E un mister care, după un secol şi jumătate, continuă să fascineze. Ce probabilitate era ca patru astfel de talent original să se ivească în umbra unui cimitir, asemenea cartofilor încolţiţi într-o pivniţă, să crească în hotarele unei Angli încă provinciale, într-un loc hibrid, unde proza ​​revoluţiei industriale se învecinează cu poezia landului sălbatic. şi, în cele din urmă, măturate de flagelul secolului, această boală care nu se numără încă tuberculoză, lăsînd în urma lor un sentiment de nedesăvîrşire şi de tragedie care a contribuit la legenda lor?

Haworth, acest colţ pierdut din Yorkshire, unde «nici cele mai mic eveniment» nu venea «să marcheze cursul timpului» şi unde toţi puteau aşa de uşor să se simtă «îngropaţi de vii» a putut să adăpostească o aventură intelectuală de asemenea mare. amploare, de proporţii universale, şi căreia i se va căuta într-un echivalent în istoria literaturii?”

Rîndurile autorului mă fac să treacă:

Cum dracuʼ de nu mi-am dat seama de nota de senzaţionalism istoric al cazului Brontë?

O simplă trecere în revistă, te îmboldeşte să crezi în teoriile conspiraţiilor de pe Internet, cele mai multe dominate de ipoteza venirii extratereştilor.

a) Talentele urieşeşti nu sunt unul, cum se întîmplă în familiile din Istoria universală, ci patru, pentru că trebuie să-l punem la socoteală şi pe frate.

E ca şi cum într-o singură familie s-ar fi născut patru viitori Napoleon.

b) Tatăl nu e scriitor. Nu e gazetar şi nici măcar frecventator de medii literare. Sub ce putere se vor fi apucat surorile de scris şi mai ales de publicat?

c) Locul e la o depărtare de ani lumină de cenacluri, edituri, reviste literare.

Înaintea celor trei surori, la Haworth nu sa ivit nici un scriitor, nici măcar un povestitor de basm.

d) Cele trei surori sunt sărace. Aveau, prin condiţie, alte treburi decît cea de a scrie.

Cum de s-au apucat de scris?

e) Au scris, desigur, dar asta nu înseamnă nimic. Puteau să nu trimită manuscrisele editurilor. Editurile puteau să nu le ia în mare.

Ce mînă a intervenit pentru ca pînă la urmă romanele să apară?

*

Militarii Republicii . Lecturi întrerupte din volumul 3 al Cronicii ilustrate a omenirii . Nu citesc şnur, ca pe vremuri, ci din cînd în cînd, mai precis, înainte de a pica în somn, noaptea şi la prînz. 

Ca şi volumul al doilea, al treilea mă amărăşte. Îmi dau seama cît de puţine lucruri ştiu despre Imperiul Roman. Peste jumătate de mileniu se reduce, în capul meu, la Iulius Cesar, la Brutus, la Cleopatra şi la Traian. Imperiul a fost precedat de Republică. Am dibuit, nu fără surprindere, că Roma sa extins militarizează şi în timpul Republicii. Or eu riscam să mor cu impresia că Roma a avut comandanţi militari de geniu doar în perioada Imperiului.

NOTĂ : Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro