Ion Cristoiu: TeFeLiştii l-ar fi făcut praf şi pulbere pe Marin Preda

• Ion Cristoiu: Privirea moromeţiană, alături de îngîndurarea de tip cartezian, în contrast cu veselia moldo-valahă, constituie unicitatea operei lui Marin Preda în literatura română. Prilej de a mă întreba din nou, a nu ştiu cîta oară: Ce ar fi scris Marin Preda în postdecembrism despre comedia vorbelor şi faptelor politice?
• Ion Cristoiu: Ar fi fost Marin Preda azi un ironist subtil, moromeţian, al manifestărilor patetice ale TeFeLişitilor, incluzînd în ele şi scrierile anticomuniştilor de serviciu. Greu de răspuns.
• Ion Cristoiu: Pe de o parte, privirea moromeţiană l-ar fi îndemnat să ironizeze şi patetismele Dreptei în Războiul cu Stînga iliescistă. Pe de alta, scriitorul ar fi fost capturat de presa de Dreapta, mai ales prin publicarea la Humanitas. Avea şansa să fie independent? Nu cred. Lecţia marelui scriitor Petru Dumitriu spune totul.

Ion Cristoiu: Privirea moromeţiană, alături de îngîndurarea de tip cartezian, în contrast cu veselia moldo-valahă, constituie unicitatea operei lui Marin Preda în literatura română. Prilej de a mă întreba din nou, a nu ştiu cîta oară: Ce ar fi scris Marin Preda în postdecembrism despre comedia vorbelor şi faptelor politice?

Căutînd ce-am scris despre capitolul Stalin din ediţia necenzurată a Delirului, dau peste eseul Delirul vremurilor, întocmit pentru a justifica la mult timp după scandalul din 1991 decizia mea de a opera în ediţia imediat postdecembristă modificări pe care le-am văzut ca dorite de autor dacă ar fi trăit vremurile libertăţii de expresie. La un moment dat, parcurgînd textul, nimeresc peste aceste consideraţii despre privirea moromeţiană, nota care dă unicitate creaţiei lui Marin Preda:

„Întreaga operă a scriitorului ne dezvăluie un spirit lucid, neîndurător cu patetismele ieftine, în direcţia realismului inaugurat în literatura noastră de Caragiale, şi marcat, la un anume moment, de Nae Ionescu. Un realism nemilos care refuză lirismul confecţionat, judecăţile luate de-a gata, pornirile lăcrimoase. Temeiul oricărei gîndiri îl dă realitatea. Iată faptele! repetă de zeci, de sute de ori, în articolele sale, fascinantul director al «Cuvîntului». Pe acest bun simţ metafizic se întemeiază întreaga gîndire a lui Marin Preda. El dă unicitate privirii naratorului. O privire care se regăseşte plenar în surprinderea Mişcării legionare. E lesne de ghicit în paginile consacrate Mişcării o ironie subtilă, o uimire moromeţiană în faţa patetismelor şi abstracţiunilor legionare, care nu e altceva decît mirarea lucidităţii în faţa oricărui fanatism. S-au scris numeroase pagini împotriva absolutismului extremist de dreapta sau de stînga. Toate însă marcate de o încrîncenare egală cu cea a obiectului atacat. Uimirea moromeţiană e mult mai primejdioasă pentru fanatismul de dreapta sau de stînga decît toate încruntările împotriva acestuia. Sesizate în ridicolul lor întemeietor, sentimentalismele ieftine ale extremei drepte, mult asemănătoare cu cele ale revoluţiei comuniste, îşi pierd definitiv puterea.”

Da, privirea moromeţiană, alături de îngîndurarea de tip cartezian, în contrast cu veselia moldo-valahă, constituie unicitatea operei lui Marin Preda în literatura română.

Prilej de a mă întreba din nou, a nu ştiu cîta oară:

Ce ar fi scris Marin Preda în postdecembrism despre comedia vorbelor şi faptelor politice?

Marele scriitor a fost manipulat de Gruparea Manolescu în bătălia cu Gruparea Eugen Barbu.

După decembrie 1989 confruntarea dintre cele două grupări, poreclite de noi la Suplimentul literar artistic al Scînteii tineretului, Albii şi Roşii, după scenariul Războiului civil din Rusia, s-a reprodus în confruntarea literară şi publicistică dintre CDR şi FSN şi, mai nou, dintre TeFeLiştii şi Restul lumii. Ar fi fost Marin Preda azi un ironist subtil, moromeţian, al manifestărilor patetice ale TeFeLişitilor, incluzînd în ele şi scrierile anticomuniştilor de serviciu?

Greu de răspuns.

Pe de o parte, privirea moromeţiană l-ar fi îndemnat să ironizeze şi patetismele Dreptei în Războiul cu Stînga iliescistă.

Pe de alta, scriitorul ar fi fost capturat de presa de Dreapta, mai ales prin publicarea la Humanitas.

Avea şansa să fie independent?

Nu cred.

Lecţia marelui scriitor Petru Dumitriu spune totul.

În 1996 Petru Dumitriu vine în ţară. Plecase în 1960. Peste hotare nu-i mersese bine. La Paris, Monica Lovinescu, o TeFeListă avant la lettre, obsedată de controlul asupra intelectualităţii din exil, îl convinge pe Mircea Eliade să-i blocheze marelui scriitor publicarea la Gallimard a romanului Întîlnire la Judecata de Apoi. Grupul condus de Monica Lovinescu şi-a justificat hăituirea lui Petru Dumitriu prin faptul că scriitorul ar fi colaborat cu regimul comunist. Era un argument subţire. Bărbatul Monicăi Lovinescu – Virgil Ierunca – fusese după 23 august 1944 un harnic colaborator al comuniştilor. E drept, plecase apoi în exil, dar gestul izvora din nemulţumirea că nu fusese răsplătit îndeajuns, comuniştii procedînd la fel cu toţi aşa zişii tovarăşi de drum. În realitate, simpatiile şi antipatiile Monicăi Lovinescu nu depindeau nici de valoarea operei, nici de poziţia politică. Depindeau masiv, în măsura în care postul de la Europa liberă îi permitea libertatea de a spune orice (ca, de exemplu, să facă nuanţe în denunţarea comunismului), de recunoaşterea ei drept Lider al intelectualilor din exil şi nu numai.

Petru Dumitriu vine în România ca invitat al lui Ion Iliescu. Gestul preşedintelui de atunci nu ţine de convingerile politice sau literare, ci de influenţa lui Eugen Mihăiescu asupra lui. Marele grafician, venit şi el din exil, unde se afirmase ca un autentic anticomunist, intervine pe lîngă Ion Iliescu, în calitate de consilier al acestuia, pentru a-l invita pe Petru Dumitriu în ţară.

Eram în 1996. România trăia isteria campaniilor electorale:

Pentru locale, pentru parlamentare, pentru prezidenţiale.

O isterie amplificată şi de miza acestor alegeri.

De şase ani la putere se afla Ion Iliescu.

Opoziţia eşuase în 1992 să-l schimbe cu Emil Constantinescu. Acum părea că Schimbarea va avea loc. În acest context Petru Dumitriu face greşeala de a se implica în campania electorală de partea FSN. Îl sprijină pe Ilie Năstase din partea FSN împotriva lui Victor Ciorbea, din partea CDR.

Se afişează cu Ion Iliescu.

Gesturile erau ale omului.

Ele n-aveau legătură cu opera literară.

Ori Petru Dumitriu era , este şi va fi, cel mai mare scriitor român din toate timpurile.

 Reuşise să unească într-o sinteză unică pe Liviu Rebreanu cu Camil Petrescu.

Sosirea în ţară a acestui monstru sacru ar fi trebuit să se constituie într-un eveniment literar. Scena literară era însă sub stăpînirea lui Nicolae Manolescu, un fel de Titu Maiorescu de Drumul Taberei. Gruparea Albilor de pe vremuri se reconstituise acum sub forma unei Grupări TeFeListe. Căzuseră victime intrigilor ei Augustin Buzura şi Eugen Simion, foşti membri ai Grupării Albilor, dar care cochetau cu Ion Iliescu. Indiferent de poziţia sa politică Petru Dumitriu ar fi trebuit primit cu smerenie. Nu s-a întîmplat asta. A funcţionat nu numai politizarea excesivă, neobolşevică a vieţii literare, dar şi spaima că ierarhia de valori impusă de Gruparea Albilor ar fi fost clătinată, prin aşezarea lui Petru Dumitriu pe primul loc.

După alegeri Petru Dumitriu a plecat din ţară.

A murit în 2002 în singurătate în exil perpetuu.

Soarta lui Petru Dumitriu ar fi fost împărtăşită de Marin Preda dacă acesta ar fi trăit şi ar fi cutezat să scrie ca publicist independent.

TeFeLiştii l-ar fi făcu praf şi pulbere.

Slavă Domnului pentru posteritatea operei sale c-a murit înainte de 1989.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro