Ion Cristoiu: Tentaţia rusească a regimului prezidenţial

• Ion Cristoiu: În cartea “Adevărata istorie a destrămării URSS”, fostul consilier de presă al lui Mihail Gorbaciov, Andrei S. Graciov, evidenţia, printre alte cauze ale prăbuşirii imperiului, ambiţia unor lideri ai republicilor de a deveni din prim-secretari în plan local ai PCUS preşedinţi cu puteri asemănătoare celui american sau francez.
• Ion Cristoiu: Baronii locali – cum îi numeşte autorul- s-au pus pe destrămarea URSS nu sub forţa unui instinct democratic, occidental, ci pentru că ţineau să nu mai depindă de un şef mai mare, adică de preşedintele Mihail Gorbaciov.
• Ion Cristoiu: Cum se întîmplă de atîtea ori în istorie, a fost vorba de o demagogie menită a ascunde un interes personal. Şi anume interesul de a se lăfăi în puterea pe care le-o dădea noua ipostază, cea de preşedinte de republică independentă.

Panorama ideilor care mi-au venit pe loc. Într-una din ediţiile Evenimentului zilei din 1995, mai precis în cea din 2 septembrie 1995, comentam iniţiativa lui Mircea Snegur din Moldova de a înfiinţa un partid propriu după demisia din Partidul Agrarian prin ceea ce titlul editorialului numea Tentaţia rusască a regimului prezidenţial. Pentru a mă explica mă aplecam asupra unei realităţi ruseşti de după Căderea Uniunii Sovietice:

Părăsirea Partidului Agrarian şi înfiinţarea unei formaţiuni politice proprii sînt fapte ale lui Mircea Snegur care-şi găsesc explicaţia numai prin raportarea la o realitate tipică spaţiului celei ce a fost Uniunea Sovietică. În cartea sa dedicată ultimelor zile ale Uniunii Sovietice, “Adevărata istorie a destrămării URSS”, fostul consilier de presă al lui Mihail Gorbaciov, Andrei S. Graciov, evidenţia, printre alte cauze ale prăbuşirii imperiului, ambiţia unor lideri ai republicilor de a deveni din prim-secretari în plan local ai PCUS preşedinţi cu puteri asemănătoare celui american sau francez. Baronii locali – cum îi numeşte autorul- s-au pus pe destrămarea URSS nu sub forţa unui instinct democratic, occidental, ci pentru că ţineau să nu mai depindă de un şef mai mare, adică de preşedintele Mihail Gorbaciov. Fireşte, foştii prim-secretari convertiţi la democraţie au apelat din plin la cuvinte mari: independenţa şi suveranitatea republicilor, lupta împotriva dominaţiei ruseşti.

Cum se întîmplă de atîtea ori în istorie, a fost vorba de o demagogie menită a ascunde un interes personal. Şi anume interesul de a se lăfăi în puterea pe care le-o dădea noua ipostază, cea de preşedinte de republică independentă. Că lucrurile aşa au stat ne-au dovedit-o evoluţiile ulterioare ale evenimentelor. În toate fostele republici sovietice, inclusiv în Rusia, aşa-zisul regim democratic n-a devenit altceva decît un paravan pentru a ascunde Occidentului dictatura exercitată de foştii prim-secretari denumiţi acum preşedinţi.

E uşor de observat că în fostul spaţiu sovietic singura instituţie a sistemului pluralist care funcţionează din plin e cea a preşedinţiei. Parlamentul, presa, justiţia sînt mai mult de formă. Ici-colo, însă, teza că-i vorba de democraţie a fost luată în serios de unii. Astfel s-a ajuns în unele republici la un conflict între preşedinte şi Parlament. Un conflict avîndu-şi cauza nu în deosebirile de platformă, ci în disputa care e mai puternic. Simţind, printre altele, şi nostalgia populaţiei după faimosul tătuc rusesc, unii preşedinţi au ajuns, în tentaţiile lor dictatoriale, de a neglija pînă şi păstrarea aparenţelor. Întreaga politică internă şi externă a republicii se punea la cale în interiorul instituţiei prezidenţiale.

Atinşi nu numai în orgoliu, dar şi în privilegii, parlamentarii au reacţionat. În unele locuri conflictul, care n-a depăşit faza incipientă, s-a rezolvat prin compromis. În altele, prin întărirea puterilor prezidenţiale. Cele întîmplate în fostele republici sovietice, inclusiv în Rusia, s-au repetat pînă la identitate în cazul Republicii Moldova.

Luînd în serios votul dat de populaţie, parlamentarii agrarieni au găsit de cuviinţă să ceară preşedintelui Mircea Snegur să le dea şi lor măcar o bucăţică de putere. Urmînd legea celorlalţi foşti activişti de partid, inclusiv cea a lui Boris Elţîn, preşedintele Republicii Moldova s-a simţit contrariat de o asemenea exigenţă. Liderul rus a răspuns prin a trage cu tunul în Parlament.

Mult mai subtil, cel de la Chişinău a apelat la un instrument cu aparenţe mai democratice. A spart Partidul Agrarienilor şi şi-a înfiinţat propriul partid. La congresul formaţiunii sale politice, Mircea Snegur a pledat pentru o republică prezidenţială. Adică una în care puterile sale absolute să fie recunoscute şi de Constituţie. A fost nevoie astfel de o lună şi ceva pentru ca mişcarea lui Mircea Snegur să-şi evidenţieze adevărata cauză: tentaţia rusească a regimului prezidenţial.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro