Ion Cristoiu: Un adevărat mare român: Emil Cioran

• Prin tot ce a făcut pentru prestigiul tării noastre pe Glob, pentru afirmarea românismului, Emil Cioran poate fi considerat un mare român. Se ştie însă că marele scriitor a fost extrem de sever cu poporul român. Nu s-a bătut niciodată cu pumnii în piept că e român.
• N-a ridicat în slăvi ieftine istoria patriei sale. A făcut în schimb un lucru mult mai important pentru prestigiul României în lume: a creat o operă uriaşă. A devenit, prin talent şi rîvnă, unul dintre cei mai mari eseişti ai lumii.
• Acest superb exemplu dat de Emil Cioran ne demonstrează încă o dată că a fi bun român nu înseamnă a spune vorbe mari despre România, despre trecutul ţării. A fi bun român înseamnă a clădi ceva. În ţară sau aiurea în lume.

Acest superb exemplu dat de Emil Cioran ne demonstrează încă o dată că a fi bun român nu înseamnă a spune vorbe mari despre România, despre trecutul ţării. A fi bun român înseamnă a clădi ceva. În ţară sau aiurea în lume.

Pe 20 iunie 1995 a murit la Paris Emil Cioran.

Evenimentul zilei de sub conducerea mea a acordat momentului atenţia cuvenită unui fapt istoric. Miercuri, 21 iunie 1995, ziarul a publicat un grupaj de articole de suprafaţa unei pagini anunţat de la pagina întîi şi purtînt titlul:

„Ieri dimineaţă, la Paris, a încetat din viaţă Emil Cioran, un român care a intrat în enciclopediile lumii”.

A doua zi, 21 iunie 1995, am semnat pe pagina întîi, comentariul Superbul exemplu Cioran.

Cum s-a întîmplat şi cu alte texte de ziar ale subsemnatului, comentariu conţinea şi multe idei generale, care-l fac valabil şi azi, la 27 de ani de la apariţie. Drept pentru care îl reproduc pe cristoiublog.ro cu un titlul schimbat şi cu unele modificări cum ar eliminarea unor note care ţineau de bătălia politică din vara lui 1995:

„Întreaga presă franceză din aceste zile a publicat, sub titluri aşezate pe pagina întîi, ample articole despre dispariţia lui Emil Cioran. A fost un bun prilej pentru opinia publică din Franţa şi din întreaga lume de a-şi reaminti că Emil Cioran s-a născut şi s-a format în România. A fost, aşadar, un bun prilej pentru a se vorbi în întreaga lume despre ţara noastră. Pentru a se vorbi de bine într-un context în care, în general, se vorbeşte de rău. Ne putem da seama astfel de uriaşele proporţii ale propagandei făcute în favoarea României, a românismului, de personalitatea lui Emil Cioran. O propagandă pe care n-o vor realiza în veci milioanele de dolari pe care puterea de la Bucureşti e gata să le pună la bătaie pentru ceea ce ea numeşte imaginea României în lume. Prin tot ce a făcut pentru prestigiul tării noastre pe Glob, pentru afirmarea românismului, Emil Cioran poate fi considerat un mare român. Se ştie însă că marele scriitor a fost extrem de sever cu poporul român. Nu s-a bătut niciodată cu pumnii în piept că e român. N-a linguşit poporul român. N-a ridicat în slăvi ieftine istoria patriei sale. A făcut în schimb un lucru mult mai important pentru prestigiul României în lume: a creat o operă uriaşă. A devenit, prin talent şi rîvnă, unul dintre cei mai mari eseişti ai lumii.

Acest superb exemplu dat de Emil Cioran ne demonstrează încă o dată că a fi bun român nu înseamnă a spune vorbe mari despre România, despre trecutul ţării. A fi bun român înseamnă a clădi ceva. În ţară sau aiurea în lume. Acest adevăr trebuie să-I priceapă cei care, în România de azi, se mai lasă încă traşi pe sfoară de demagogia naţionalistă a unor politicieni. Aceşti politicieni o fac pe patrioţii, se bat cu pumnii în piept că sînt buni români, spun vorbe mari şi ieftine despre trecutul ţării pentru a putea beneficia de o friptură în plus la un restaurant select. Pentru ei, un Emil Cioran, care n-a linguşit Poporul român, care n-a făcut demagogie naţionalistă, ci şi-a dat viaţa pentru o operă măreaţă, e un trădător.

Tot la fel de bine se ştie că Emil Cioran a refuzat toate onorurile pe care i le-a oferit Parisul. Ce scriitor român de azi se poate mîndri cu o asemenea modestie? Priviţi la toţi cei care îi linguşesc pe mai-marii zilei! A fost suficient ca puterea pămînteană să le surîdă, şi ei s-au şi topit de încîntare. A fost suficient să li se promită o funcţie, un privilegiu, şi ei s-au şi apucat de cîntat la poalele Dealului Cotroceni. Emil Cioran a fost în stare să refuze onorurile Parisului. Atenţie, nu ale Bucureştiului, ci ale marii capitale culturale a lumii. S-a mulţumit, în plan pămîntesc, cu puţin. Cu minimul necesar pentru a putea scrie. Surîsurile oficiale, fie ele ale politicii, fie ele ale făcătorilor de premii, l-au lăsat rece. A făcut aceasta în virtutea unui adevăr pe care-l ştiu doar marii creatori. Că pentru un intelectual adevărat funcţiile, privilegiile sociale şi materiale sînt simple deşertăciuni. Importantă, fundamentală e opera. Adică ceea ce rămîne după tine. E un adevăr pe care, în istoria culturii româneşti, l-a ştiut Eminescu. Un alt geniu, al acestei ţări, care a refuzat onorurile pămînteşti. E un adevăr pe care nu-l ştiu piţifelnicii culturali de azi.

Emil Cioran ar trebui să fie pentru ei şi pentru alţii asemenea lor un exemplu. Ar trebui… ”

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro