Ion Cristoiu: Va folosi Cutremurul America pentru a scăpa, în fine, de incomodul Erdogan?

• Ion Cristoiu: Prin efectele sale, în rîndul cărora se numără inevitabilele bîlbîieli în administrarea catastrofei umanitare (America a căzut de multe ori la examenul numit Administrarea Dezastrelor Naturale), Cutremurul poate constitui mult aşteptatele ape tulburi în care pot pescui americanii.
• Ion Cristoiu: Recep Erdogan se confruntă cu o provocare mult mai mare decît cea a Loviturii de stat: Provocarea dată de încercarea Americii de a profita de Cutremur pentru a scăpa de Erdogan şi prin asta de o Turcie care şi-a luat nasul la purtare faţă de America.
• Ion Cristoiu: Dacă ne uităm cu atenţie la ce se întîmplă în aceste zile în Turcia vom sesiza imediat Scenariul folosit în Iran (eşuat, din cîte ne dăm seama), şi în România în decembrie 1989: Folosirea nemulţumirii populare reale pentru a scăpa de un regim incomod.

Vineri, 3 februarie 2023, cu trei zile înaintea Cutremurului din Turcia a avut loc, tot în Turcia, un Cutremur la fel de mare precum cel de luni, 6 februarie 2023.

Petrecut însă nu în spaţiu geologic, ci în cel politic, el a constat, ca şi cutremurul, într-o tresărire a unor plăci tectonice avînd efecte uriaşe.

E vorba de atacul virulent, de o rară violenţă, lansat de ministru de Interne turc, Suleyman Soylu la adresa ambasadorului american la Istanbul:

„Fiecare ambasador al SUA se întreabă cum poate dăuna Turciei. A fost una dintre cele mai mari nenorociri ale Turciei de ani de zile. Ei adună alţi ambasadori şi încearcă să le dea sfaturi. Ei fac acelaşi lucru în Europa ca şi ambasadele SUA conduc Europa. (….)

S-au gîndit cum ar putea proiecta asta în Turcia, dar există o persoană care le-a stricat jocul, şi acesta este [preşedintele] Recep Tayyip Erdogan. Iată, îi spun ambasadorului SUA că îi cunosc pe jurnaliştii cu care lucrează. Ţine-ţi mîinile murdare departe de Turcia. Ştiu sigur ce paşi ai făcut şi cum intenţionezi să răscoleşti Turcia. (…)

Fiecare ambasador american care soseşte în Turcia se grăbeşte să afle cum să facă posibilă o lovitură de stat în Turcia. (…)

Luaţi-vă mîinile murdare de pe Turcia. Sînt foarte clar. Ştiu foarte bine cum aţi vrea să creaţi conflicte în Turcia. Ia-ţi faţa rînjită de pe Turcia”.

Suleyman Soylu e un apropiat al preşedintelui Erdogan. Jeffry Flake e ambasador american în Turcia, numit de Joe Biden, din ianuarie 2022. Declaraţia ministrului turc de Interne ţine de conflictele dintre Administraţia Erdogan şi Ambasadorul american iscate de intervenţiile repetate şi agresive ale americanului în chestiunile interne ale Turciei. Pe 22 mai 2022, ambasadorul american a fost convocat la Ministerul de Externe al Turciei ca urmare a unui Comunicat al ambasadei prin care se exagera măsurile de ordine luate de Guvern în perspectiva unui miting al Opoziţiei.

Lesne de observat că declaraţia ministrului turc de Interne pleacă de la o realitate pe care autorităţile de la Ankara au semnalat-o în dese rînduri:

Campania dusă de America pentru a răsturna regimul Erdogan.

Aşa cum arată ministrul, SUA şi-au făcut un obiectiv din a-l răsturna pe Erdogan şi a-l înlocui cu un regim nu numai favorabil, dar şi slugarnic.

Acest nou conflict violent dă seamă de o realitate geopolitică recunoscută de mulţi comentatori.

După cel de-al Doilea Război Mondial, Turcia a fost practic o colonie a Americii. Prin aşezarea sa geografică, prin potenţialul său, Turcia are pentru America o importanţă ieşită din comun. Fiind vorba şi de o ţară musulmană, decenii în şir preocuparea Americii a fost cea de a ţine Turcia sub control

Din punct de vedere militar controlul a avut loc prin folosirea Armatei ca bulan împotriva civililor. Ca şi în cazul ţărilor bananiere din America Latină, America a avut grijă să-şi facă din conducerea Armatei un grup loial. Cei mai mulţi dintre ofiţerii turci au fost şcoliţi în America, prilej cu care au fost racolaţi ca agenţi de influenţă ai Americii. Dacă alegerile dădeau puterea civilă unor forţe politice interesate în cultivarea interesului naţional al Turciei, nu trecea mult şi militarii, îndrumaţi de America, dădeau o lovitură de stat. Prin aceasta la conducerea Turciei revenea o forţă obedientă Americii.

Din punct de vedere politic controlul a avut loc prin cultivarea la infinit a politicii de tip Ataturk. În efortul de moderniza Turcia, Ataturk a sărit în partea cealaltă prin exagerare:

A rup Turcia de Istoria glorioasă, de tradiţiile naţionale. Cultivarea Otomanismului a fost interzisă. Turcii au rămas nu numai fără fes, dar şi fără identitate.

Ajuns preşedinte al Turciei, Recep Erdogan a decis să pună capăt acestei posturi de copil cuminte înfiat al Americii. Politica sa internă şi internaţională a avut drept esenţă ceea ce s-a numit NeoOtomanismul. Asta a însemnat un Proiect de ţară menit a readuce Turcia cuminte, bîntuită de Sindromul de Ţară de mîna a doua, la postura de pe vremea Imperiului Otoman. S-a declanşat în plan cultural o campanie spectaculoasă de reamintire că trecutul Turciei înseamnă Trecutul Imperiului Otoman. Pe plan internaţional, Erdogan a lansat o politică menită a da Turciei un rol de mare putere regională.

Noua politică s-a întemeiat pe o realitate de după prăbuşirea URSS. În sudul Uniunii Sovietice se aflau, încă de pe vremea Rusiei Ţariste, mai multe ţări turcofone. Cîştigarea independenţei de Moscova a dus automat la procesul de derusificare şi de găsire a identităţii. Şi ce altă identitate mai bună putea fi alta decît cea oferită de Turcia, Sora lor mai mare?

În chip inevitabil, politica lui Erdogan a intrat în conflict cu interesele geopolitice ale Americii. Eşecul Loviturii de stat a făcut să moară instrumentul de control american:

Armata dispusă să dea lovitura de stat proamericană.

S-au scris multe prostii despre relaţia Turciei cu Federaţia Rusă în cadrul Războiului din Ucraina. Recep Erdogan nu e nici prieten, nici duşman al lui Vladimir Putin. Recep Erdogan e purtătorul de cuvînt al unei Turcii care vrea să fie un actor politic de prim rang în regiune. America a impus marilor ţări europene – Anglia, Franţa, Germania – condiţia de rotiţe în maşinăria americană de Război cu Federaţia Rusă. Turcia lui Erdogan n-a vrut să fie o simplă rotiţă. Erdogan a socotit că Războiul e un bun prilej pentru Turcia de a se manifesta ca mare actor regional.

Precizările ministrului de Interne despre transformarea Europei Occidentale într-o constelaţie de ţări vasale ale Americii se înscrie în această politică Neootomană prin care se încearcă a se reda Turciei rolul de mare putere regională.

Luni, 6 februarie 2023, a venit Cutremurul catastrofal. Nu peste mult timp erau programate să se ţină alegerile prezidenţiale.

Atacul ministrului de Interne se vrea un semnal de alarmă:

America şi-a pus în mişcare maşinăria de răsturnare a lui Erdogan prin alegerile din mai 2023.

Cînd a spus aceste lucruri, ministrul de Interne nu ştia că va veni Cutremurul. Prin efectele sale, în rîndul cărora se numără inevitabilele bîlbîieli în administrarea catastrofei umanitare (America a căzut de multe ori la examenul numit Administrarea Dezastrelor Naturale), Cutremurul poate constitui mult aşteptatele ape tulburi în care pot pescui americanii.

Dacă – aşa cum dezvăluie ministrul de Interne – America „agita apele” prin reţeaua sa de colaboratori şi de agenţi de influenţă din Turcia, în vremuri normale, cum să nu se creadă că în vremuri anormale precum cele după Cutremur, America nu va agita apele pînă la nivelul valurilor menite să prăbuşească Regimul Erdogan?

Recep Erdogan se confruntă cu o provocare mult mai mare decît cea a Loviturii de stat:

Provocarea dată de încercarea Americii de a profita de Cutremur pentru a scăpa de Erdogan şi prin asta de o Turcie care şi-a luat nasul la purtare faţă de America.

Dacă ne uităm cu atenţie la ce se întîmplă în aceste zile în Turcia vom sesiza imediat Scenariul folosit în Iran (eşuat, din cîte ne dăm seama), şi în România în decembrie 1989:

Folosirea nemulţumirii populare reale pentru a scăpa de un regim incomod.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro