Ion Cristoiu: Vi se pare că democraţia e în România prezentă o realitate care nu poate fi pusă la îndoială?!

• Ion Cristoiu: Drumul lui Hitler către Putere intră în linie dreaptă începînd cu 1929.Aşadar, Germania cunoaşte o experienţă democratică de doar un deceniu. Dacă ne gîndim că ea venea după monarhia wilhelmiană, că între 1919-1929, Republica a traversat numeroase crize politice, putem spune că Germania n-avea în 1929 o democraţie adevărată.
• Ion Cristoiu: Priviţi cu atenţie la România de azi! Are 34 de ani de democraţie. Dacă socotim că perioada ceauşistă a fost, totuşi, una de ridicare a nivelului intelectual, şi de şcoală serioasă, democraţia noastră e mult mai bătrînă decît cele trei decenii.
• Ion Cristoiu: Vi se pare că românii au dobîndit spiritul critic, indispensabil cetăţeanului-pilon în democraţie? Păi, atunci, cum să ne mire ascensiunea dictatorului Hitler în Germania anilor ’30?

Istorie. Sincer să fiu, nu m-am preocupat mai serios pînă acum de istoria ascensiunii şi prăbuşirii fascismului în Germania.

Poate şi pentru că personajele cheie ale acestei Istorii sînt autoare ale unei grozăvii de neînchipuit în secolul XX: Holocaustul.

Un personaj istoric fie şi controversat merită apropierea teoretică de el pentru că, mai ştii?! poate descoperi o nuanţă acolo unde s-a fixat o etichetă clişeu.

În cazul lui Hitler şi al acoliţilor săi, acest proces e cu neputinţă.

În ultimul timp, stimulat de cazul Erwin Rommel, la care am ajuns citind despre Marea Debarcare, am început să mă preocup de ascensiunea şi prăbuşirea fascismului în Germania.

M-am apropiat de acest teritoriu sub puterea unui adevăr devenit clişeu prin neostoita rostire:

Hitler a venit la Putere prin mijloace democratice.

Iscodirea perioadei dintre proclamarea Republicii de la Weimar şi cucerirea Puterii de către Hitler îmi arată însă că e nevoie de o nuanţă:

Prin mijloace aparent democratice.

Constituţia Republicii de la Weimar intră în vigoare în septembrie 1919.

Drumul lui Hitler către Putere intră în linie dreaptă începînd cu 1929.

Aşadar, Germania cunoaşte o experienţă democratică de doar un deceniu.

Dacă ne gîndim că ea venea după monarhia wilhelmiană, că între 1919-1929, Republica a traversat numeroase crize politice, putem spune că Germania n-avea în 1929 o democraţie adevărată.

Altfel spus, o democraţie intrat în convingeri, devenită fel de a gîndi şi a trăi.

Priviţi cu atenţie la România de azi!

Are 34 de ani de democraţie.

Dacă socotim că perioada ceauşistă a fost, totuşi, una de ridicare a nivelului intelectual, şi de şcoală serioasă, democraţia noastră e mult mai bătrînă decît cele trei decenii.

Vi se pare că democraţia e în România prezentă o realitate care nu poate fi pusă la îndoială?

Vi se pare că politicienii au democraţia ca un soi de windows calulatorul?

Vi se pare că jurnaliştii au în sînge responsabilitatea, care e libertatea presei?

Vi se pare că românii au dobîndit spiritul critic, indispensabil cetăţeanului-pilon în democraţie?

Păi, atunci, cum să ne mire ascensiunea dictatorului Hitler în Germania anilor ’30?

De fapt, democraţia cu momentele ei cruciale – alegeri libere, presa liberă, negocieri, compromisuri nu era în Germania decît faţadă sub care se ascundea betonul dictaturii.

Nu, prin instaurarea dictaturii lui Hitler nu s-a pus capăt democraţiei în Germania.

De fapt, s-a pus capăt comediei care era aşa-zisa democraţie.

*

Cimitirul muzeu. Pentru emisiunea despre Enescu, mai precis despre viaţa secretă a muzicianului, revăd cele filmate la Cimitirul Père Lachaire din Paris. Mi-am adus aminte c-am tras aproape o jumătate de oră în acest loc unind cimitirul cu muzeul. Cine vrea să-şi împrospăteze cunoştinţele de cultură generală, n-are altceva de făcut decît să dea o fugă pînă la Paris şi să rătăcească o zi întreagă pe aleile cu semn ale vanităţii omeneşti. Vanitatea de a crede că un mormînt de marmură, închipuit ca un castel, te face mai fericit pe Lumea cealaltă decît un mormînt obişnuit, cu o cruce de lemn, condamnată la putrezire.

Aici, din cîte-mi amintesc, într-un întîi ianuarie friguros, deşi soarele se străduia să-şi îndeplinească menirea, am filmat şi mormîntul lui Enescu. Îl găsesc cu greu, după ce revăd pasaje întregi din Curtea larg deschisă a faimosului cimitir: zidul comunarzilor, zona închiriată de Partidul Comunist francez, mormîntul lui Oscar Wilde, obiect de cult turistic, florile proaspete de pe mormîntul proaspăt al lui Gilbert Becaud, cele două cavouri clasice –al lui Moliére şi al lui La Fontaine.

Voi folosi secvenţa ca punct de plecare pentru a discuta ultimii ani de viaţă a lui Enescu la Paris, dar, mai ales, dacă osemintele marelui muzician n-ar trebui cumva aduse în ţară.

*

Scriam pe 31 august 2014. Un lucru pe care nu-l ştie candidatul Klaus Iohannis: Cea mai bună minciună e adevărul!

Ori de cîte ori a venit vorba la Analiza de joi, făcută în fiecare săptămînă la Jocuri de putere de pe Realitatea Tv, cu Rareş Bogdan, despre Klaus Iohannis, am avertizat asupra unui pericol întruchipat de puţinele lucruri ştiute de opinia publică despre candidatul ACL. Spre deosebire de alţi candidaţi şi, mai ales, spre deosebire de alţi politicieni de pe marea scenă a ţării, Klaus Iohannis e virgin la capitolul Secrete dezvăluite. Traian Băsescu, Victor Ponta, Crin Antonescu, Elena Udrea au trecut de numeroase ori pînă acum prin maşina de tocat fete mari a dezvăluirilor incomode, a acuzaţiilor, a secretelor spuse în gura mare. Oricît ar părea de ciudat, efectul asupra sondajelor e benefic în cazul celor tăvăliţi deja de presă, de duşmanii politici. Ce se mai poate spune şocant despre Traian Băsescu? Orice s-ar spune n-ar impresiona opinia publică. Toţi ar zice: Dar parcă am mai citit dezvăluire asta undeva! Altfel stau lucrurile cu personaje gen Klaus Iohannis ţinute departe de ceaunul în care fierb acuzaţiile, dezvăluirile şi calomniilor, fie pentru că n-au contat pînă acum în conflagraţia politică autohtonă, fie pentru că au beneficiat de o bunăvoinţă exagerată din parte presei. Cînd vine vorba de un personaj considerat imaculat, de un portret de înger, orice dezvăluire, orice secret dat publicităţii are efecte devastatoare în planul imaginii. Ceea ce impurilor li se permite, virginului, imaculatului, nu i se permite, date fiind standardele ridicate chiar de el pînă acum. Avertismentul meu e pe cale să se împlinească. Dezvăluiri fără prea mare importanţă, dacă ar fi fost vorba de un personaj cu imaginea deja boţită, lovesc din plin în Portretul continuă să fie Klaus Iohannis. Efectul e cu atît mai grav în planul imaginii cu cît Klaus Iohannis, angajat într-o campanie electorală amatoristică, neagă de fiecare dată cînd i se dezvăluie ceva din trecut. Fireşte, negarea duce automat la apariţia de noi dovezi în sprijinul acuzaţiei. O regulă elementară de marketing politic spune că-n cazul unei dezvăluiri despre care personajul ştie că e adevărată prima reacţie trebuie să fie recunoaşterea adevărului. Asta curmă orice campanie menită a adînci acuzaţia în opinia publică. Dacă dezminţi, noile dovezi aduse de acuzatori prelungesc campania mediatică şi fac să pătrundă dezvăluirea şi în conştiinţa celor care n-au fost atenţi la primul moment al dezvăluirii. De fapt, mult mai bine ar fi fost pentru Klaus Iohannis dacă ar fi făcut el pînă acum toate dezvăluirile incomode despre trecutul său. Nu de alta, dar în politică, la fel ca în viaţă, cea mai bună minciună e adevărul!

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro