Ion Cristoiu: Victoria Naţionalei de fotbal în războiul din 1877

• Ion Cristoiu: „De astă dată bucuria populaţiunei bucureştene este fără păreche. Toată lumea este pe străzi, drapele, torţe, muzici, procesiuni. Podul Mogoşoaiei rămîne plin pînă noaptea tîrziu”.
• Ion Cristoiu: Nu, nu e vorba de victoria Naţionalei de fotbal în calificările pentru Campionatul Mondial. Nici măcar de desemnarea campioanei en-titre pe plan intern. E vorba de o întîmplare din 1877, anul Războiului ruso-turc cu participarea extraordinară a României.
• Ion Cristoiu: Luarea Plevnei, pentru că despre această întîmplare e vorba, stîrneşte în Bucureşti tărăboiul de care ar fi azi răspunzătoare victoria echipei naţionale de fotbal. E chiar de tot hazardată apropierea?

Gafencu îşi vinde ziarul. Al. Cretzianu, nepot, şi ulterior, ginere al lui Barbu Ştirbey, după ce Elisa Ştirbey va divorţa (în 1947) de Edwin Boxhall, şeful staţiei MI6 în România, scrie în Ocazia pierdută (editura Institutul European, 1998) că, spre sfîrşitul lui 1941, Grigore Gafencu şi-a transferat în Elveţia, „la un curs favorabil, veniturile de la ziarul pe care acesta îl poseda la Bucureşti”.

Timpul (primul număr apare în 17 mai 1937), cum se intitula ziarul, avînd ca proprietar-director pe marele nostru diplomat, nu era rău. Nu asta e semnificativ. Semnificativ e că toată operaţiunea, inclusiv stabilirea în Elveţia, s-a făcut cu aprobarea lui Ion Antonescu. Mareşalul spera ca fostul ministru de Externe să-i contacteze pe anglo-americani. Semnificativ e mai ales că Grigore Gafencu nu se dă în lături să apeleze la adversarul său pentru a-şi transfera veniturile.

Convingerile se opresc în faţa banilor.

*

Ca la meci. „De astă dată bucuria populaţiunei bucureştene este fără păreche. Toată lumea este pe străzi, drapele, torţe, muzici, procesiuni. Podul Mogoşoaiei rămîne plin pînă noaptea tîrziu”.

Nu, nu e vorba de victoria Naţionalei de fotbal în calificările pentru Campionatul Mondial. Nici măcar de desemnarea campioanei en-titre pe plan intern. E vorba de o întîmplare din 1877, anul Războiului ruso-turc cu participarea extraordinară a României:

„Dar la 28 Noembrie, pe la orele 3, după amiază, soseşte ştirea că, de astădată, Osman-Pasa, făcînd o ieşire cu toată armata sa spre a se retrage spre Vidin, a fost silit să capituleze după o luptă vitejească de 4 ore, după ce a fost rănit la picior.

Ştirile ulterioare arătau că lupta a ţinut de la 8 jum. dimineaţa pînă la 1 jum. după amiază. Ieşirea s-a făcut prin trei părţi. Osman-Paşa comanda ieşirea în persoană”.

Cronicar al momentului, Constantin Bacalbaşa e autorul interesantelor însemnări Bucureştii de altădată. Luarea Plevnei, pentru că despre această întîmplare e vorba, stîrneşte în Bucureşti tărăboiul de care ar fi azi răspunzătoare victoria echipei naţionale de fotbal. E chiar de tot hazardată apropierea? Să vedem. Învingătorii de la Plevna sînt reprezentanţii naţiunii într-o întrecere. Desigur, întrecerea se cheamă război şi, spre deosebire de fotbal, faulturile îi trimit pe mulţi jucători nu la cabină, ci la cimitir. Învinşii sînt turcii sau, în termeni fotbalistici, echipa Turciei care joacă în Bulgaria. În deplasare, aşadar. Ca şi în cazul unei victorii la fotbal, luarea Plevnei satisface mîndria patriotică. Asemenea fotbaliştilor, eroilor de la Plevna, Griviţa, Vidin li se conferă statutul de vedete. La întoarcerea acasă, sînt primiţi cu aclamaţii. Nu prea deosebit de fotbaliştii aterizaţi pe Otopeni. Si mai e o asemănare între luarea Plevnei şi cîştigarea unui meci decisiv pentru calificarea la Mondiale: iuţeala cu care-şi schimbă cetăţenii sentimentele. Notează Constantin Bacalbaşa: „În Bucureşti, prelungirea asediului Plevnei face ca enervarea populaţiunei să crească zi de zi”.

E ceva asemănător cu înjurăturile auzite torent la un meci de fotbal decisiv, cînd Naţionala nu înscrie golul ce ar aduce victoria şi, prin asta, calificarea.

*

Vicleniile senzaţionalului. Misteriosul personaj Dan, din Casa cu neguri de Theodor Constantin, Editura Cugetarea Georgescu Delafras S.A., 1946, e fondatorul nu mai puţin misterioasei organizaţii Arie. Aţîţat de comportamentul lui Dan şi de divinizarea bărbatului de către două splendide surori, Lidi şi Dromy, cititorul nu află, totuşi, nimic despre Arie. O notă de subsol din pagina 436 anunţă însă următoarele:

„Autorul acestei cărţi îşi dă seama că cititorii săi vor fi dezamăgiţi neputînd afla din paginile următoare amănunte în legătură cu organizaţia curioasă, dacă nu originală, a lui Dan. El le făgăduieşte însă că în romanul care va urma acestuia şi care se va intitula «Arie», curiozitatea lor să fie copios servită.”

De prisos să amintim că, pe una din copertele interioare, e anunţat, în curs de apariţie, romanul Arie.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro