Ion Cristoiu: Vladimir Putin vrea să facă din Rusia de azi un fel de URSS ţaristă

• Ion Cristoiu: Ţarismul a cultivat grandiosul, imensul, parada, solemnitatea. Puterea sovietică îşi are şi ea grandiosul ei. Parăzi, solemnitate, sărbători, uniforme. Cu toate acestea, au fost de ajuns cîţiva ani după Căderea comunismului, pentru ca amintirea Măreţiei imperiale să-şi recapete drepturile.
• Ion Cristoiu: Vladimir Putin nu vrea să refacă URSS. Vrea să readucă Rusia de azi, care a pierdut Războiul Rece, la măreţia URSS de pe vremuri, fără regimul comunist. Un fel de URSS capitalistă.
• Ion Cristoiu: În 2000 Biserica Ortodoxă Rusă l-a canonizat pe ţar împreună cu familia sa. Peste opt ani în 2008, Ţarul a fost reabilitat. Poate şi pentru că, în timpul celor 70 de ani de putere sovietică, ruşii au rămas tot ruşi!

Cu chiu cu vai, bătut la cap de o colegă din presă, mare iubitoare de cultură rusă, văd filmul lui Nichita Mihalkov, din 1994, Soare înşelător.

De ce nu l-am văzut pînă acum, deşi – am înţeles eu, om bătrîn, de la tinerii de azi – poate fi şterpelit de pe Internet, nu-mi pot explica.

Înclin să cred că l-am confundat cu partea a doua, criticată, înţeleg, de deontologii din Rusia (are şi Rusia lingătorii ei de clanţe de la ambasadele occidentale, ca şi noi!) – pentru că nu l-a înfăţişat pe Stalin ca un tiran.

Filmul poartă pecetea lui Nichita Mihalkov.

Imagini atît de puternice încît nici n-ai avea nevoie de subtitrare.

Totuşi, la un moment dat, ca şi-n cazul prozei lui Gabriel Garcia Marquez, nu pot să nu observ o anume autoplagiere şi, îndeosebi, un exces de imagine în sine, parcă făurite de dragul secvenţelor antologice din Istoria cinematografului, predată de la catedră.

Exegeţii filmului s-au încordat să exploateze dimensiunile moral-filozofice ale peliculei.

E un film despre trădare, despre ticăloşie, despre viaţă dublă.

Din punct de vedere politic, e lesne de observat că agent NKVD e Dmitri, cel care vorbeşte franţuzeşte, într-un fel reprezentantul foştilor şi nu Kotov, legendarul conducător bolşevic (prototipul în realitate e Rokossovski), cel care nu vorbeşte decît ruseşte.

Pe mine m-a atras însă familia Marusiei, tînăra cu care s-a însurat Kutov la bătrîneţe.

Atmosfera de la vilă stă sub semnul nostalgiei Foştilor după vremurile ţariste. Foştii vorbesc franţuzeşte, se disociază pe cît pot de realităţile sovietice se dau în vînt după ceea ce bolşevicii ar numi abateri cosmopolite.

Revoltat de scena frenchcancanului, Kutov, bolşevicul sincer, le ţine un discurs despre cum au pierdut Războiul civil.

Conflictul dintre memoria Foştilor şi actualitatea comunistă am mai întîlnit-o în literatura sovietică. De la Calvarul lui Alexei Tolstoi, pînă la ediţia necenzurată a Viţelului de aur, capodopera iscălită de Ilf şi Petrov.

Puterea sovietică a încercat să înlocuiască amintirea Măreţiei ţariste cu prezentul Măreţiei sovietice.

Ţarismul a însemnat cultivarea orgoliului rusesc de Mare Putere.

Nu altceva cultivă puterea sovietică.

Ţarismul a cultivat grandiosul, imensul, parada, solemnitatea.

Puterea sovietică îşi are şi ea grandiosul ei.

Parăzi, solemnitate, sărbători, uniforme.

Cu toate acestea, au fost de ajuns cîţiva ani după Căderea comunismului, pentru ca amintirea Măreţiei imperiale să-şi recapete drepturile.

Scriu despre asta în reportajul de călătorie Un strigăt străbate Baden – Baden: Vin ruşii! din volumul recent apărut Crunta exploatare a sînului Julietei, editura Martorul clipei:

„«Noii ruşi», cei îmbogăţiţi prin jefuirea avuţiei lăsate de URSS, vin la Baden-Baden dintr-un complex şi nu din dragoste faţă de Tolstoi, Dostoievski sau Gogol.

Prin prăduirea avuţiei naţionale, numită de Chrystia Frieland într-o carte faimoasă Chilipirul Secolului, foştii nomenclaturişti s-au îmbogăţit în chip spectaculos.

În Rusia de azi, a avea bani nu ajunge.

E musai să te dai aristocrat ca pe vremea Ţarului.

Şi cum conţii şi contesele, prinţii şi prinţesele veneau pe vremuri la Baden-Baden, secretarii de partid şi mulgătoarele fruntaşe, KGB-iştii şi liderii sindicali dinainte de 1989, ajunşi azi mari bogătani, găsesc de cuviinţă să-i imite pînă la ultima cusătură.

De la Revoluţia din noiembrie 1917 pînă la prăbuşirea URSS a trecut aproape un secol.

Un secol în care s-au ridicat uzine, porturi, oraşe întregi, într-un cuvînt, un secol în care Rusia ţaristă a devenit URSS.

Instituţiile, obiceiurile, stilul de viaţă, ticurile, obişnuinţele s-au schimbat din temelii.

După căderea URSS, în doar cîţiva ani, tot ceea ce s-a construit timp de aproape un secol în planul mentalităţilor a dispărut de parcă nici n-ar fi fost.

În cîţiva ani, nomenklatura URSS, devenită aristocraţia Federaţiei Ruse, s-a întors la viaţa de pe vremea Ţarului.”

În intervenţiile sale menite a justifica Agresiunea împotriva Ucrainei, Vladimir Putin l-a criticat pe Lenin. Mulţi au tresărit uimiţi convinşi că Vladimir Putin e un comunist. Şi în această postură el vrea să refacă URSS. Nu, Vladimir Putin nu vrea să refacă URSS. Vrea să readucă Rusia de azi, care a pierdut Războiul Rece, la măreţia URSS de pe vremuri, fără regimul comunist. Un fel de URSS capitalistă. Numai că URSS nu era altceva decît Rusia imperială ajunsă din putere europeană în putere planetară. Imnul URSS debuta cu aceste versuri:

„Republice libere, în strînsă uniune/

Măreaţa Rusie pe veci s-a -nchegat.”

 Rusia lui Vladimir Putin înseamnă reîntoarcerea Rusiei postcomuniste la Rusia imperială, fără a pune între paranteze Rusia Uniunii Sovietice.

 În 2000 Biserica Ortodoxă Rusă l-a canonizat pe ţar împreună cu familia sa. Peste opt ani în 2008, Ţarul a fost reabilitat.

Poate şi pentru că, în timpul celor 70 de ani de putere sovietică, ruşii au rămas tot ruşi!

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro