Nici un lider nu vrea să fie aruncat peste bord

Unde vreau să ajung? În Indiile de Vest, logic. Nu înainte de 1650, nici după 1726 – Epoca de Aur a Pirateriei. La vremea când mai străbăteau mările personaje fără nici o legătură cu săltăreața zămislire de succes numită Jack Sparrow, premiată pe la festivalurile de film.

M-aș mulțumi dacă aș ajunge – călcând pe „poteca pe care o face Luna pe ape” (Kipling) – pe la 1660. Fie și numai să pot explica deosebirea dintre corsar și pirat. E cea mai prețioasă informație pe care v-o pot da, ca să vă puteți descurca în Epoca Nicușor.

Spre deosebire de pirați, care acționau în legea lor, corsarii erau indivizi mai mult decât onorabili, având acreditări din partea unui stat.

Cel mai faimos dintre corsari: Sir Henry Morgan. Aveți măreața lui imagine pe sticla de rom care îi poartă numele. (A nu se combina cu apă, ar fi păcat să se transforme în grog). A fost, spre sfârșitul „carierei”,  instalat guvernator al Jamaicăi (n-a rezistat decât vreo șase ani, până să fie debarcat, din pricină că o dăduse în machiverlâcuri). A murit în patul lui, înmormântat la Port Royal cu  funeralii de stat, omagiat cu 22 de salve de tun. Coroana britanică a dat în acele zile o amnistie specială tuturor piraților și corsarilor din Caraibe, să poată ajunge la ceremonie.

Într-o carte minunată – „Pirați și corăbii. Incursiune într-un posibil imaginar al mării” (Editura Cartea Românească, București 2015), Adrian G. Romila povestește și despre democrația de la bordul navelor de corsari și pirați. Ideea e că nici un căpitan nu-și dorea să fie aruncat peste bord sau să-i fluture capul atârnat de bombres (catarg fixat la proră, puțin înclinat în sus).

„(…) în echipajele de pirați se făceau alegeri și exista o lejeritate comportamentală, bazată pe egalitatea în drepturi și șanse. Însăși forma corăbiilor-etalon ale piraților, sloop-ul sau schooner-ul, marca democrația prin lipsa spațiilor separate, ale dunetei, pentru ofițeri, respectiv ale teugii, pentru echipaj. Căpitanul era ales prin votul majorității și depus dacă majoritatea nu era mulțumită de succesele lui”. Explicația e simplă și permanent valabilă: nici un căpitan nu-și dorește o revoltă la bord, cu consecințele inevitabile enumerate mai sus.

… Din arborada minții mele, gândurile mă poartă la Marele Nicușor.