Pentagonul anunţă reducerea numărului de brigăzi americane din Europa. Prezența militară americană revine la nivelul din 2021. Presiune sau pedeapsă pentru europeni?

• Pentagonul transmite că a redus numărul brigăzilor de luptă americane din continentul european de la 4 la 3, astfel încât numărul militarilor americani dislocaţi în ţările NATO europene va reveni la nivelul din 2021.
• Reducerea vine pe fondul tensiunilor tot mai mari din relaţia transatlantică şi al politicii „America First”, promovată de Trump după revenirea la Casa Albă.
• „Ceea ce este necesar este un «NATO 3.0» — ceva mult mai apropiat de «NATO 1.0» decât abordarea din ultimii treizeci și cinci de ani”, spune Colby Elbridge.

Deşi, ieri, generalul Alexander Grynkewich spunea că nu se anunţă nicio altă reducere a prezenţei militare americane în Europa, în viitorul apropiat, acum Pentagonul transmite că a redus numărul brigăzilor de luptă americane din continentul european de la 4 la 3, astfel încât numărul militarilor americani dislocaţi în ţările NATO europene va reveni la nivelul din 2021, scrie Monitorul Apărării și Securității. Nu mai vede Administraţia Trump o ameninţare la adresa securităţii europene sau pedepseşte aliaţii NATO?

Când toată lumea credea că Administraţia Trump va trimite câteva mii de militari americani în Polonia, din Germania, Pentagonul a suspendat sosirea acestora în aliatul cel mai important al americanilor de pe flancul estic. Deşi vestea a crea rumoare în Europa, Washingtonul a dat asigurări că parteneriatul rămâne la fel de puternic.

Cu toate acestea, o altă veste pare să creeze confuzie acum. Pentagonul a anunţat că va reduce numărul de brigăzi de luptă americane staţionate în Europa, măsură care va aduce efectivele SUA la nivelul din 2021, înaintea invaziei ruse în Ucraina. Decizia face parte din strategia preşedintelui Donald Trump de a transfera mai multă responsabilitate pentru apărarea continentului către aliaţii europeni din NATO. Reducerea vine pe fondul tensiunilor tot mai mari din relaţia transatlantică şi al politicii „America First”, promovată de Trump după revenirea la Casa Albă.

Această decizie pare să se alinieze şi cu ceea ce Colby Elbridge anunţa la o reuniune a NATO din Bruxelles, de la începutul acestui an, mai precis conceptul SUA NATO 3.0.

„În acest context, Statele Unite acordă prioritate celor mai grave ameninţări la adresa intereselor americanilor, în special apărarea patriei americane şi a intereselor din emisfera vestică, precum şi consolidarea descurajării prin negare în Pacificul de Vest. În acelaşi timp – şi în mod critic – Statele Unite şi aliaţii săi trebuie să fie pregătiţi pentru posibilitatea ca potenţialii adversari să acţioneze simultan pe mai multe teatre de operaţiuni, fie într-un mod coordonat, fie oportunist.

Aceste realităţi ne obligă să gândim clar, sobru şi realist despre cum ne apărăm – şi cum o facem împreună într-un mod sustenabil, sensibil şi durabil.

Timpurile s-au schimbat şi este prudent să ne adaptăm pentru a le întâmpina. Aceasta nu este o abandonare a NATO. Dimpotrivă, este o revenire la şi o validare a scopului său fundamental. Alianţa a fost creată la sfârşitul anilor 1940 pentru a oferi o apărare puternică, credibilă şi echitabilă a zonei Atlanticului de Nord. De-a lungul Războiului Rece, „NATO 1.0”, aşa cum am putea-o descrie, a fost definită de o abordare fermă, realistă şi limpede a descurajării şi apărării. Aliaţii au fost aşteptaţi de la început să îşi aducă contribuţia, aşa cum se dovedeşte încă din Articolul III al Tratatului de la Washington şi Angajamentele de la Lisabona din 1951. Conversaţiile dure despre partajarea sarcinilor au fost norma, fie sub preşedinţi precum Lyndon Johnson în timpul crizei balanţei de plăţi, Richard Nixon în timpul Vietnamului şi al destinderii, fie Jimmy Carter şi Ronald Reagan în timpul erei rachetelor euro. Însuşi preşedintele Eisenhower – unul dintre cei mai responsabili oameni pentru victoria Aliaţilor în cel de-al Doilea Război Mondial şi primul SACEUR – a fost foarte clar că succesul NATO depindea de faptul că aliaţii noştri îşi vor lua conducerea în propria apărare.

Acest model a avut un succes extraordinar. S-a asigurat că URSS nu a considerat niciodată agresiunea militară împotriva Alianţei Occidentale ca o strategie viabilă. Astfel, ne-a ajutat să trecem prin Războiul Rece cu pace în Europa – o realizare incredibilă pentru care trebuie să fim cu toţii recunoscători.

Cu toate acestea, când Uniunea Sovietică s-a prăbuşit, NATO s-a transformat în altceva – poate ceea ce s-ar putea numi „NATO 2.0”. Această versiune a Alianţei a fost caracterizată printr-o schimbare a eforturilor şi a concentrării de la apărarea Europei către operaţiuni „în afara zonei” şi dezarmare substanţială pe continent, precum şi o schimbare de cadru de la realismul intransigent şi flexibil al „NATO 1.0” din timpul Războiului Rece la o mentalitate internaţionalistă mult mai liberală a „ordinii internaţionale bazate pe reguli”.

Este clar, însă, că această abordare „NATO 2.0” nu mai este potrivită scopului său – cu siguranţă nu pentru Statele Unite şi, am susţine, nici pentru aliaţii noştri. Vremurile se schimbă şi trebuie să ne adaptăm – în ceea ce priveşte modul în care gândim lumea şi rolul Alianţei în ea şi cum ne poziţionăm pentru a o aborda în termeni practici.

Ceea ce este necesar este un „NATO 3.0” – ceva mult mai apropiat de „NATO 1.0” decât abordarea din ultimii treizeci şi cinci de ani. Acest „NATO 3.0” necesită eforturi mult mai mari din partea aliaţilor noştri pentru a intensifica şi asuma responsabilitatea principală pentru apărarea convenţională a Europei. Nici, ar trebui să subliniez, nu necesită o concentrare unilaterală doar pe forţa militară. Mai degrabă, în conformitate cu politica „NATO 1.0” din Raportul Harmel, aceasta prevede o abordare care, în mod clasic, îmbină această consolidare cu relaţiile diplomatice – reprezentate de abordarea duală din anii 1970 şi 1980 şi astăzi de eforturile preşedintelui Trump atât de a consolida NATO, cât şi de a negocia sfârşitul tragicului război din Ucraina”, spunea Elbridge, în urmă cu câteva luni.

„Europa trebuie să îşi asume responsabilitatea principală pentru propria apărare convenţională. Nu este vorba de ideologie sau de înflorire retorică. Este o concluzie bazată pe o evaluare clară şi riguroasă a mediului strategic cu care ne confruntăm, precum şi pe o evaluare pragmatică a capabilităţilor de care dispunem” continua acesta.

Deşi pare că anunţul Pentagonului se înscrie în viziunea anunţată la începutul acestui an, este posibil ca acesta să vină şi ca o modalitate de a pune presiune pe ţările europene aliate, chiar înainte de summitul NATO care va avea loc în Ankara, în iulie. Mai mult decât atât, există deja discuţii la nivel european şi, mai ales, în industria europeană de armament, cu privire la înclinaţia mai nouă a europenilor de a se înzestra cu arme… europene. Programul SAFE este doar unul dintre exemple, alte iniţiative similare, de achiziţii europene în comun, fiind desfăşurate în paralel cu acesta. Astfel, nu putem să nu luăm în considerare că poate fi o modalitate de a împinge europenii să revină la „vechile obiceiuri” de achiziţii de arme. Totodată, în ultima perioadă, preşedintele Trump a criticat dur statele NATO care nu îl ajută în deblocarea Strâmtorii Ormuz. Poate fi interpretat anunţul – deşi aceste redislocări de plănuiesc din timp, fiind extrem de complexe – şi ca o „pedeapsă” a Alianţei care, aşa cum spune Trump, i-a întors spatele la nevoie. Despre reaşezarea prezenţei militare americane din Europa se va discuta concret vineri, la reuniunea din Suedia.