Sperietori

Lucrez de o gălăgie de vreme la un tratat despre sperietori. Opera magna.

Oricui are proasta inspirație să mă întrebe ce fac îi răspund tăios: „Activități complexe!”. (Formula „activități complexe” am pescuit-o de la un șmecher).

Cred că sperietorile de ciori sunt cele mai oneste, mai curajoase și mai demne zămisliri. Și cele mai înțelepte – observă și judecă.

Când voiau să dezlege un mister, japonezii se adresau unui Yamada No Kagashi (literal, „Sperietoarea de Ciori din Câmpul de Orez de la Munte”). Chiar dacă stă pe loc sau poate tocmai de aceea, știe tot ce se petrece în lume.

Ideea cu tratatul despre sperietori, mi-a bubuit în războiul civil din Albania, acum 29 de ani. Una dintre acele întâlniri exemplare pe care le povestesc mereu, le visez desori sperând să nu mă trezesc înainte de a mi se dezlega un mister.  

… Se lupta toată lumea cu toată lumea. Shqiperioţii îşi scoseseră kalaşnikoavele din ascunzătorile unde le pitiseră pe vremea lui Enver Hogea. Era un soi de voluptate de a trage cu arma. Undeva spre mare, înspre portul Durres, în spatele hotelurilor luxoase – printre ruinele cărora vacile păşteau mochete – am zărit un lan de grâu. Oamenii fugiseră în munţi. Grâul creştea degeaba. În mijlocul lanului însă, se profila o sperietoare. M-am apropiat de arătarea care-şi făcea datoria. Purta o pereche de nădragi cu vipuşcă, avea un paltonaş rozaliu cu flori verzi şi o pălărie de paie trasă adânc pe căpăţâna goală. Cineva îi desenase cu cărbune un soi de rânjet trist. La marginea lanului, pe pământul uscat dinspre şosea, arau nişte corbi. Mirosea înecăcios a fum şi a sfârşit de veșnicie. Am deschis gura, încercând să articulez ceva. Cuvintele nu ieşeau la suprafaţă, consoanele se fărâmaseră şi vocalele nu se mai legau. Am înţepenit acolo şi, înainte de se prăvăli întunericul, am văzut sperietoarea cum se îndepărtează pe piciorongul ei de salcâm.