1001 de nopți. Drama lumii

Pe un anume pisc, într-o anume noapte, la o anumită oră, din sfert în sfert de veşnicie, apare o pasăre tristă.
Penele ei sunt purpurii – culoarea gloriei. Privirea – îngândurată, profund omenească.
Ajunge acolo cu mare precizie, ca să-şi lege ştreangul timpului de gât şi să-şi dea foc.
Poate crezi că ar trebui să fie o pasăre fericită, doar ştie că va moşteni Pământul, renăscând mereu din propria cenuşă.
Dar de pe un anumit pisc, într-o anumită noapte, din sfert în sfert de veşnicie, pasărea priveşte drama lumii noastre – o cazarmă în Univers.
O lume ca o puşcă de asalt. O lume de soldaţi, mărşăluind împleticit printre victime colaterale, soldaţi bezmetici fără nici o zi de permisie.
Pasărea Phoenix se uită atent spre noi, cuibărită în propria cenuşă, ca într-un suspin al lui Dumnezeu. De pe un anumit pisc, într-o anume noapte, îşi dă foc să ne ne vadă mai bine.
Arde la temperatura la care ard cărţile: 451 de grade Fahrenheit.
Abia acum înţeleg de ce îi e sortit păsării să renască mereu.
E aidoma acelei colecţii de tratate din care lipseşte prima pagină. Te obligă să le citeşti de la pagina a doua, ca să nu uiţi niciodată că tocmai la prima pagină n-ai ajuns încă…