Mă întrebi dacă a fost vreodată. A fost. Ce nu mai ştiu este dacă eu am fost. Dacă nu cumva m-a visat şi mă mai visează încă. Avea privirea aceea hipnotică a îmblânzitorilor de cobre. Îmi cânta. Asta e găselniţa tuturor îmblânzitorilor: cântă din fluier, e show-ul lor pentru public. Dar şerpii sunt complet surzi. Recunosc, nici eu nu l-am auzit. Plonjasem în vârtejul albastru al ochilor lui şi nu mă mai puteam ridica la suprafaţă. În adâncul ochilor lui am citit, ca într-o carte care se răsfoia singură, toate poveştile despre viaţă şi moarte. Am aflat că adevărata moarte e ceea ce numim viaţă. Am aflat că unicul lucru sigur pe care îl ştim despre noi este că vom muri. Că viaţa e o boală pe care o vindecă doar moartea. Nu cred. Nici el, în ochii căruia citeam toate astea, nu credea. Alesese, tot din cărţi, varianta cea mai liniştitoare: că suntem visaţi. Şi, pentru că nu voia să mă piardă, nu s-a mai trezit din somn. Tu, care astăzi mă înfăşori în dragostea ta, spui că viaţa e o ştafetă, dacă ştii cui şi când să predai torţa. Numele tău e Hazar – un cuvânt încăpător ca un pachebot. Tu, Hazar, Acrobatul cu care mă legăn pe o frânghie subţire, între hazard şi destin. Poate că nu vom muri niciodată, cu condiţia să nu ne oprim şi să nu privim neantul de sub noi.
Advertisment