„A nu munci şi a nu avea – just !
Advertisment
A nu munci şi a avea – superb!
A munci ca mine şi a nu avea – deplorabil !”
Recomandări
Sunt vorbele scrise de Mihai Eminescu cu un umor amar.
Geniul nu l-a scutit de umilințele unui trai marcat de nevoi materiale niciodată satisfăcute.
Viața în sărăcie l-a marcat profund dar nu l-a împiedicat să ne lase moștenirea culturală care ne individualizează în creația universală.
Contemporaneitatea sa nu a fost deloc generoasă cu Eminescu în ciuda recunoașterii genialității sale.
Slujbe modeste, chiar umilitoare, retribuite mizer, i-au făcut viața un calvar greu de suportat.
Idealurile sale înalte, spiritul său superior dar generos și altruist au rezonat în societatea de atunci, dar nu suficient pentru a primi recunoștință.
Ar fi avut mare nevoie.
Români din toate colțurile Regatului au solicitat atunci Parlamentului o lege pentru acordarea unei pensii viagere pentru el.
A fost votată după mai mult de un an.
Cam așa s-a manifestat recunoștința contemporanilor față de Mihai Eminescu.
Trist dar adevărat…
Mi-am adus aminte de toate astea când am aflat despre soarta cufărului său de voiaj.
Cufărul ăsta, singura sa mobilă, l-a însoțit în toate locurile unde a trăit, a învățat, a muncit, a creat.
La Iași, la București, la Viena, la Berlin, în turnee cu trupele de teatru.
Peste tot i-a purtat știința, inspirația, sărăcia, dar și geniul.
După ce fusese expus în mai multe expoziții, cufărul acesta a fost scos la licitație și adjudecat pentru 7.000 de Euro.
Nu, nu de Statul Român așa cum ne-am fi așteptat, ci de nu se știe cine.
Un norocos, oricum.
Statul Român ar fi putut să-și caute norocul în numele nostru și să cumpere cufărul amintirilor despre Eminescu.
N-a muncit și n-a avut. După Eminescu, ar fi just.
Pentru noi, deplorabil…
Partenerii noștri