O temă recurentă în istoria antică a românilor este retragerea aureliană, adică revenirea de către autoritățile romane la vechea frontieră de pe Dunăre.
În jurul anului 274 d. Hr., decizia împăratului Aurelian de părăsire a Daciei era împlinită. Armata, administrația, funcționarii, bogații Daciei, a căror soartă depindea de autorități, porniseră cu toții spre sudul Dunării de Jos pe podul de la Drobeta, proiectat de Apolodor din Damasc prin anul 102. Aici, între cele două Moesii, Aurelian crease o altă provincie cu numele de Dacia, ca să nu se poată spune că Imperiul avea cu o unitate administrativă mai puțin. Firește, oamenii de rând nu aveau cum să pornească în bejenie, pe tărâmuri necunoscute, doar din dorința de a fi în interiorul Imperiului Roman. De altminteri, acest stat nu-și mai îndeplinea demult datoria de apărare a cetățenilor săi, atacași mereu de „barbari”, pe de o parte, iar pe de alta, săracii Daciei scăpau de niște autorități care-i storceau prin impozite tot mai mari. În plus, nu se mai pomenise în analele de până atunci ca o populație de circa un milion de oameni să fie mutată la sute de mile depărtare. Astfel, începe o nouă etapă în formarea poporului român, etapă care, prin creștinare și continuarea romanizării, avea să conducă la sinteza deplină daco-romană, la biruința latinității și la asimilarea slavilor. Astfel, românii au ajuns să-și tragă originea, numele, limba și forma de creștinare de la Roma, devenind singurii moștenitori ai romanității orientale.

Recomandări

SECRETUL BANILOR
PARTIDELE VOR PROTESTE
ALERTĂ SANITARĂ ÎN SUA
CE-I PLAC GLUMELE LUI
IRANUL AJUTĂ RUSIA
DIN OSTAȘ, SCRIITORAȘ