Sunt o mamă singură. Acum 3 luni eram mega entuziasmată. În sfârșit, timp de calitate cu fetița mea, Maria. În sfârșit, nu ne mai trezim la 6 și jumătate dimineața să mergem la școală. În sfârșit, avem mai mult de 2 ore la dispoziție pentru noi două. Acest entuziasm a durat o săptămână. Poate două. Apoi s-a transformat în epuizare. Și în plictiseală. Pentru că, ce să vezi?, eu nu îmi pot lua liber de la serviciu 3 luni de zile, deși mi-ar plăcea teribil, dar zău că nu am găsit un astfel de job până acum. Mai caut, promit că mai caut.
Advertisment
Până și găsesc, restul de 2 luni și jumătate din vacanța ei de vară s-au petrecut la mine la birou. Mama, m-am plictisit! Mama, mi-e foame! Mama, vreau la baie! Mama, mi-e somn! Mama, vreau acasă! Iar eu, mama, nu-mi vedeam capul de treabă. Plus că eram singura care venea la birou cu copilul, zi de zi, iar colegii mei erau deja foarte deranjați și iritați. Și pe bună dreptate! Unii nu aveau copii, deci nu știau ce înseamnă.
Alții aveau copii care le țipau și lor în ureche atunci când se întorceau acasă de la birou. Deci nu le mai trebuia încă un copil care să le țipe în ureche și la birou. Dar ce era să fac? Fostul soț s-a evaporat, părinți și bunici nu am, frați nu am, mătuși nu am, unchi nu am, bonă nu vreau, în tabere nu vrea ea. Va trebui să mă organizez mai bine vara viitoare, poate să găsesc o studentă în care să am încredere și care măcar să o mai ia 3-4 ore de la birou și să o ducă în parcul de alături. Până atunci însă, nu pot să zic decât atât: ce bine că a început școala! Nu vi se pare și vouă că vacanța mare e totuși prea mare?