Sunt o mamă singură. Fetița mea a început gimnastica de performanță. Asta înseamnă că zi de zi o iau de la școală, cu un prânz proteic, o duc la antrenamente, o aștept 3 ore, o iau de la antrenamente cu o cină cu multe fibre, o duc acasă, o spăl, îi citesc, o culc. Discutăm mult, îmi povestește tot ce face, prin ce trece. Plânge, plângem. Râde, râdem. Avem această complicitate a noastră incredibilă. Parcă suntem una și aceeași persoană. În limbaj terapeutic, se spune că încă nu am tăiat cordonul ombilical. Și știi ceva? Nici nu vreau să îl tai! Mai bine să fie lipită de mine, decât să se desprindă și să iasă în lumea asta nebună. Pentru că mi se pare că lumea în care trăim e din ce în ce mai nebună, mai toxică, mai periculoasă. Parcă nu mai avem valori, nu mai avem repere, nu mai avem modele. Aud numai de droguri și schimbare de sex. Prefer un copil care să pășească în dreapta mea, decât în umbra pașilor altora. De-asta am și vrut să rămân o mamă singură. Pentru că fostul soț voia să tai acest cordon. Și de ce voia? Ca să i-l atașez lui! Vai, nu stai suficient cu mine! Vai, nu îmi acorzi suficient timp! Vai, nu îmi acorzi suficientă atenție! Păi ce ești măi, băiat de țâță sau ditamai bărbatul? În limbaj terapeutic, se numește că și el caută, încă, sânul mamei. Așa că mai bine să îl caute un copil de 8 ani, decât un bărbat de 40. Și da, vreau să fiu cu ea și să mă bucur de ea, la fiecare concurs, fiecare diplomă, fiecare medalie. Să o susțin la fiecare competiție, să mergem după să mâncăm o înghețată, să fim cele mai bune prietene, nedespărțite. Sunt egoistă că vreau să o țin doar pentru mine? Nevoia mea de a fi cu ea e mai mare decât nevoie ei de a fi cu mine? Poate! Dacă ăsta e egoism, atunci prefer să fiu egoistă, decât să o arunc în cușca leilor. Sunt sigură!
Advertisment