Sunt o mamă singură. Am o fetiță de 8 ani. Soțul meu a murit acum 5. De atunci nu am mai ieșit cu un bărbat nici măcar la un pahar de vin. Sunt o femeie tânără, abia am împlinit 30 de ani. Am și eu nevoi și nu știu cum să mi le mai țin în frâu. Terapia nu mă ajută în decizia mea, pentru că mi se spune că sunt nevoi normale, fiziologice și că îmi fac un rău cu abstinența asta. La fel și medicul ginecolog îmi spune că pot suferi de tot felul de dereglări, chiar să intru mult mai repede la menopauză. Dar eu pur și simplu nu pot să concep să mă mai apropii de un alt bărbat. Deși au trecut deja 5 ani de când soțul meu s-a dus, și deși știu că el ar vrea ca eu să îmi refac viața, imaginea lui e atât de vie în mintea mea, dragostea mea pentru el încă îmi umple inima și încă îi simt atingerea pe corpul meu. Nu pot să îi schimb atingerile cu ale altui bărbat.
Advertisment
Așa că am început să merg la Biserică, am găsit un duhovnic cu care să rezonez, să fie chimie pentru că și cu preotul e ca și cu terapeutul. Sunteți pe aceeași lungime de undă sau nu. Și acolo am găsit înțelegere. Și putere. Nu, n-am de gând să mă călugăresc. Dar cred că mi-am călugărit deja sufletul și trupul. Așa că vă rog eu, dragi bărbați disperați după o noapte de tăvăleală, lăsați-ne în pace și respectați-ne deciziile și singurătatea.
Nu toate mamele singure sunt disperate să-și găsească un bărbat. Nu suntem ținte sigure. Și nici nu avem nevoie să vă “sacrificați pentru noi”. Am auzit-o inclusiv pe asta: nu ești tocmai genul meu de femeie, dar știu că ești singură de vreo 5 ani, deci dacă vrei, te aștept pe la mine. Așteaptă-mă mult și bine, băiete! Nici dacă nu aș fi avut un copil sau nu mi-aș fi pierdut soțul, nu m-aș uita la tine. Sunt sigură!