Sunt o mamă singură. L-am dat afară din casă pe soțul meu care avea o aventură. Nici nu pot să-i spun aventură, ci o relație în paralel de mai bine de 2 ani de zile. Nu numai că era în paralel, dar ajunsese relația respectivă relația lui de bază. Amanta era mai presus de soție. Cu amanta petrecea mai mult timp, inclusiv de ziua lui și de sărbători, inventând tot soiul de scuze că birou, că sală, că prieteni, că părinți. Când am aflat și l-am dat afară din casă, casa mea, cumpărată din banii familiei mele, a început să-mi reproșeze: nu te gândești la fetița noastră? Nu realizezi ce o să însemne pentru ea un divorț? Nu realizezi cât de greu o să îi fie? Nu realizezi ce traumă o să aibă pe viață? Nu realizezi câte explicații va trebui să le dea prietenilor ei? Nu realizezi cât o să sufere că în vacanțe nu mai pleacă cu ambii părinți? Nu realizezi cât de tare o să o afecteze atunci când o să aibă o relație? Eu să mă gândesc? Nu, băiete! Tu trebuia să te gândești înainte să-ți deschizi șlițul la pantaloni. Ți l-ai deschis 2 ani, ai avut la dispoziție 800 de zile să te gândești la fetița noastră, dar nu ți-a păsat. Ai tupeul să îmi reproșezi de ce nu mă gândesc eu? Tu să-mi reproșezi mie? Pentru ea te-am părăsit. Să îi dau o lecție pentru viitor. Să își aleagă bărbatul cu înțelepciune. Să nu se arunce în brațele primului venit. Să îl testeze bine pe cel cu care vrea să se căsătorească și să facă un copil. Nu să fie o toantă ca mine! Mi-au spus de la început că ești un afemeiat, dar eu am zis nuuu, s-a făcut băiat de casă. Cum nu faci dintr-o …, femeie de casă, nu faci nici dintr-un … bărbat de casă. Sunt sigură!
Advertisment