Dacă nu-ți faci tu bagajele, ți le fac eu! Băiatul meu, George, a împlinit ieri 13 ani. Și-a început adolescența ca un bărbat adevărat. Nu te mai uita așa lung la mine, mama! Nu mai suport să trăiesc cu omul ăsta în casă nici măcar o zi! Dacă-l mai văd că dă în tine vreodată, nu știu ce-o să-i fac. Nu mai sunt un copil de 3 ani care se ascunde în camera lui și plânge sub pat. Sunt bărbat, mamă! Și trebuie să te protejez de-acum înainte. Of, dragul meu băiat… Pentru tine am stat. Pentru tine am îndurat totul. Ca să ai o familie. Pentru mine ai stat? Asta e familie?

Un tată care îmi bate mama și care n-are niciodată timp pentru mine? Închid ochii și las capul în jos. Am stat pentru că, pentru mine, asta e normalitatea. Bunicul o bătea pe bunica, tata o bătea pe mama. E incredibil cum ducem traumele din generație în generație. Și cum copiem modelul de-acasă, dacă nu ne vindecăm. Până când cineva rupe lanțul. E o povară grea pentru el. Cară în spate traumele mai multor generații.

Dar omul acela, și trebuie să fiu eu, va crea o ființă nouă. Ce fac? Bagajele! Îmi caut o garsonieră, mă mut cu George. Încep terapia. Și caut alte modele de bărbați cu care să ne petrecem timpul. Bărbați care își iubesc soția și copiii și care ar face orice pentru ei. Pentru că nu aș vrea ca, involuntar, George să îl copieze pe tatăl său. Așa cum și tatăl său l-a copiat pe bunicul său. N-aș suporta să știu că fiul meu ar putea vreodată să dea într-o femeie. Nu copilul pe care l-am ținut în burtă. Gata cu bătaia! Sunt sigură.