Sunt o mamă singură. Nu pot să cred că s-a terminat și vacanța de vară și că trebuie să trec, pentru a cincea oară, prin trauma serbării de început de an școlar. Traumă pentru că fostul soț a lipsit în fiecare an. Deși i-a promis fetiței noastre Maria că o să vină. În ziua în care a chiulit când ea a început clasa pregătitoare, mi-a fost clar că nu o să îl vedem la nicio serbare. Eu m-am împăcat cu gândul. Dar ea, biata de ea, încă visează. Încă îl așteaptă. Încă mai crede în promisiunile lui. Încă plânge înfundat când vede că e singura susținută doar de mamă.
Advertisment
Încă plânge înfundat și se uită cu dușmănie la colegele ei care vin cu tații de mână. Ce mă doare e că toată viața ei o să își amintească de suferința asta. Iar când va fi mamă nu se va mai putea bucura pe deplin de această zi minunată, pentru că va retrăi drama pe care ea a trăit-o an de an. Ce mă doare e și că s-a obișnuit ca bărbații să o dezamăgească și mi-e tare teamă să nu își ia un bărbat care să o dezamăgească și el.
Din păcate, ne alegem, de cele mai multe ori, parteneri de viață precum părinții noștri. Asta e pentru noi normalitatea. Iar pentru ea normalitatea este decepția. O să o duc în terapie, dar acum e prea mică. Sper doar să ajungă să relizeze niște lucruri și să facă niște alegeri mai bune decât am făcut eu. Vă las să reflectați și voi la ce mi-a spus mie terapeuta ieri: ca să te dez-amăgească cineva, înseamnă că te-ai amăgit tu înainte. Ai prins ideea, da? Doar ești fată isteață. Sunt sigură!