Ion Cristoiu: Misterul prăbuşirii avionului cu un singur pasager

• Ion Cristoiu: Am găsit în Zig Zag Magazin din 21 august 1990 un articol despre unul dintre cele mai mari mistere ale perioadei de după 22 decembrie 1989: Prăbuşirea cursei aeriene Bucureşti – Belgrad cu un singur pasager.
• Ion Cristoiu: Cursa aeriană Bucureşti – Belgrad cu decolarea de pe aeroportul Otopeni la ora 11.10 s-a prăbuşit la numai 10 minute pe plantaţia de salcîmi Mălineasca, lîngă satul Vişina, judeţul Dîmboviţa.
• Ion Cristoiu: Avionul avea la bord, în afara echipajului format din şase oameni, un singur pasager: IAN PARRY, fotoreporter la ziarul londonez THE SUNDAY TIMES. În urma catastrofei nu a mai rămas nici un supravieţuitor. Există oare vreo legătură între divizionul RAA şi filmele foto transportate de IAN spre Anglia?

Sînt pe ultima sută de metri cu un eseu pe care ţin neapărat, cu orice preţ, să-l includ în cartea Decembrie 1989. Un talmeş-balmeş bine regizat. Prin cu orice preţ înţeleg mai ales cel al pistolului pus în coasta mea de redacţia editurii ca să poată trimite cartea la tipar. Eseul e dedicat rolului presei în crearea şi întreţinerea Psihozei teroriste din decembrie 1989. Cercetătorii de pînă acum, dar şi procurorii din Dosarul Revoluţiei s-au interesat doar de rolul televiziunii în desfăşurarea celei mai mari Diversiuni din Istoria patriei. În realitate, la crearea şi întreţinerea psihozei au contribuit şi Radio România, uneori mai isteric decît TVR, radiourile străine ascultate în ţară – Radio Europa Liberă, Radio Budapesta, Vocea Americii, Radio Deustche Welle, agenţiile de presă străine – Agenţia TASS, France Press, Associated Press, United Press International, dar şi presa românească scrisă, convertită peste noapte la perestroikism, de la Adevărul pînă la ziarele judeţene.

Căutînd prin colecţiile de ziare şi reviste, am găsit în Zig Zag Magazin din 21 august 1990, publicaţie care, sub conducerea mea, îşi făcuse o preocupare de prim rang din dezlegarea întrebărilor ridicate de decembrie 1989, un articol despre unul dintre cele mai mari mistere ale perioadei de după 22 decembrie 1989:

Prăbuşirea cursei aeriene Bucureşti – Belgrad cu un singur pasager:

IAN PARRY, fotoreporter la ziarul londonez THE SUNDAY TIMES.

Scris de Cristina Paţ, una dintre descoperirile mele de jurnalişti tineri, articolul e primul şi printre singurele din presa noastră din ultimii 30 de ani (sper să nu mă înşel, dacă există şi altele, îi rog pe cititorii cristoiublog.ro să mi le semnaleze) despre ceea ce titlul numeşte O catastrofă aeriană trecută sub tăcere şi mai multe întrebări la care unii ar dori să nu se răspundă niciodată.

Îl redau mai jos şi ca un document pentru cei care studiază enigmele din decembrie 1989:

„În seara zilei de 28 decembrie, pe posturile de radio şi televiziune s-a difuzat ştirea potrivit căreia cursa aeriană Bucureşti – Belgrad cu decolarea de pe aeroportul Otopeni la ora 11.10 s-a prăbuşit la numai 10 minute pe plantaţia de salcîmi Mălineasca, lîngă satul Vişina, judeţul Dîmboviţa. Avionul avea la bord, în afara echipajului format din şase oameni, un singur pasager: IAN PARRY, fotoreporter la ziarul londonez THE SUNDAY TIMES.

În urma catastrofei nu a mai rămas nici un supravieţuitor.

În vîltoarea evenimentelor, accidentul aerian a trecut aproape neobservat. Imediat s-a creat o comisie de anchetare a cauzelor tehnice care au provocat catastrofa. Rezultatele obţinute după cinci luni de cercetări nu au fost date nici pînă azi publicităţii. Dosarul a fost înaintat Procuraturii, care nu l-a soluţionat.

Comisia care a anchetat cauza accidentului, formată din ingineri şi mecanici, buni specialişti, s-a deplasat imediat la locul accidentului. Descifrarea cutiei negre, găsite relativ repede, stabileşte parametrii tehnici ai avionului înainte de accident. De aici concluzia: «Cauza cea mai probabilă care a determinat catastrofa aeriană din 26 decembrie este acţiunea unor forţe din exteriorul aeronavei sau impactul cu un obiect dur aflat pe traiectoria de zbor, care a provocat intrarea în picaj a avionului şi a făcut imposibilă acţionarea de către echipaj a comenzilor de zbor».

Pronunţat la cinci luni de la accident, rezultatul anchetei nu aduce nici o rază de lumină în întunericul numit cauza reală a accidentului. Se fac totuşi o serie de supoziţii, care vor sta mai departe sub semnul probabilităţii.

Un corp dur aflat pe traiectoria de zbor?

Ar putea fi un balon meteorologic, au spus mulţi. Blocarea profundorului stîng (un fel de paletă mobilă aflată la coada avionului, de care depind manevrele de zbor) a fost efectul impactului cu corpul din exterior. Un balon meteo cîntăreşte 1 kg. Viteza de deplasare a avionului în momentul impactului era de aproximativ 500 km/h. Trecînd peste aceste date, să presupunem că a fost posibilă ciocnirea balon-avion, care să fi provocat blocarea profundorului la – 90 de la – 20 (poziţia de echilibru) în 0,3 s.

De la Centrul Meteo al Aviaţiei – Mogoşoaia, domnul Apostol Mircea ne explică: «Centrele meteo de la noi din ţară lansează baloanele meteo la orele 7.00, respectiv 13.00. Într-o oră un balon meteo se ridică la 18.000 m, după care, datorită diferenţei de presiune, se sparge». Accidentul s-a produs la ora 11.19.

IAN PARRY trebuia să plece spre Anglia cu trenul de pe 27 decembrie dar a hotărît să mai rămînă o zi pentru a fotografia Cimitirul Tinerilor Eroi. Cetăţean englez de origine irlandeză, în vîrstă de 35 de ani, apreciat pentru talentul, ingeniozitatea şi curajul său, Ian era printre cei mai buni «fotoreporteri de linia întîi», după cum îl apreciază dl. Adian Sullivan, şeful său direct. Tot în cursul zilei de 27 decembrie a aflat că poate pleca a doua zi cu avionul. În seara aceleiaşi zile a bătut la uşile colegilor săi englezi (locuia la Intercontinental) şi a luat de la fiecare filmele foto făcute în timpul Revoluţiei, pentru a le duce pe Fleet Street. (Pe această stradă se află redacţiile mai multor ziare londoneze).

Conţineau filmele acelea ceva compromiţător? La adresa cui?

Nu trebuie uitat faptul că avionul se deplasa pe culoarul aerian de deasupra unităţilor militare de la Boteni. Se află aici patru unităţi militare: una ultracunoscută de paraşutişti, o alta de aviaţie, o a treia de tunuri antiaeriene şi un divizion de Rachete Antiaeriene. Acesta din urmă, supus unui regim special: strict secret. Atît de secret încît poate afla de existenţa lui oricine doreşte.

Coborînd din tren în halta Boteni, apropiindu-te din ce în ce mai mult de unităţile militare (mai ales că e aproape ora 20.00) te aştepţi să vezi soldaţi din cinci în cinci metri. Nu te întreabă nimeni nimic, nici chiar atunci cînd te duci să te uiţi la elicopterele lăsate parcă în părăsire pe cîmpul acela. Traversînd, tot fără greutate unitatea de aviaţie se poate ajunge la unitatea antiaeriană. Aici domnul locotenent Niculae Dorel declară: «Pe 28 tunurile noastre nu au tras deloc».

Se poate, mai ales că din resturile avionului nu se constată vreo urmă de explozie, iar distanţa de la unitatea antiaeriană la locul accidentul e mult mai mare decît raza de acţiune a tunurilor. Astfel se poate exclude posibilitatea unei explozii în apropierea avionului.

Amănuntele tehnice care justifică această ipoteză, nu prezintă importanţă. Ele se cunosc şi sunt adevărate în măsura în care au fost furnizate corect, cu o inconştientă uşurinţă.

În contextul în care e clar că tunurile nu au putut provoca accidentul, rămîne ca singură posibilitate divizionul de rachete antiaeriene.

Se ştie că o rachetă antiaeriană, în cazul în care nu loveşte obiectivul, este programată să îl urmărească şi să explodeze în aer, în apropierea acestuia. E foarte probabil ca suflul provocat de o astfel de explozie să fi dus la blocarea profundorului şi dezintegrarea avionului. (Aripile şi profundoarele au fost găsite la 650 de metri de locul accidentului).

Domnul maior Tabarcea, comandantul divizionului, ne-a declarat: «Nu am tras în 28. Dacă am fi făcut uz de ceea ce avem în dotare s-ar fi auzit un zgomot foarte puternic pe o rază mare. Locuitorii satului ar fi auzit acest zgomot şi ar fi văzut o lumină foarte puternică». Tonul utilizat de domnul maior Tabarcea rostind aceste cuvinte era menit să sperie pe oricine. Sfatul, pe un ton devenit brusc, împăciuitor părintesc, chiar, că ar fi mai bine să nu se pomenească nimic despre specificul unităţii aflate sub comanda domniei sale şi să se înceteze orice alte cercetări, nu a avut nici un efect.

De ce să fi avut interesul domnul maior să nu se scrie despre unitatea pe care cu onor o conduce? Nu poate fi vorba de excesul de prudenţă în păstrarea secretului militar, atîta vreme cît este contrabalansată de neglijenţa celorlalţi.

Există oare vreo legătură între divizionul RAA şi filmele foto transportate de IAN spre Anglia?

Ipoteza sabotării de la sol a avionului AN-24, sugerată de domnul maior, nu are temei. Comisia de anchetă, avînd în componenţă şi specialişti sovietici – membrii ai colectivului Antonov – infirmă cu fermitate această teorie.

Procuratura trebuie să găsească vinovaţii de accident, indiferent de funcţia îndeplinită de IAN la Bucureşti: agent străin sau doar fotoreporter pasionat.”

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro