Tot ce trebuie să știm despre traumele psihologice și metodele de vindecare

• Trauma psihologică este un răspuns la un eveniment pe care o persoană îl consideră foarte stresant.
• Printre exemple se numără prezența într-o zonă de război, un dezastru natural sau un accident.
• Trauma poate provoca o gamă largă de simptome fizice și emoționale.

Trauma ca neuro-experiență, explică faptul că atunci când vorbim despre traumă ne gândim, de obicei, la o experiență emoțională intensă din trecut, neprocesată, care ne influențează viața prezentă. Cu alte cuvinte, o asociem cu o anumită situație traumatică pe care am trăit-o sau la care am fost martori.

Trauma psihologică este un răspuns la un eveniment pe care o persoană îl consideră foarte stresant. Printre exemple se numără prezența într-o zonă de război, un dezastru natural sau un accident. Trauma poate provoca o gamă largă de simptome fizice și emoționale.

Ce este mai exact trauma?

Pe lângă această fațetă a traumei, psihologia consideră că există un alt tip de traumă, trauma de dezvoltare, care este direct legată de mediul familial și este foarte răspândită în societatea noastră.

Trauma de dezvoltare apare atunci când creștem într-un mediu familial (sau instituțional) în care există o lipsă de afecțiune sau o atenție redusă la nevoile emoționale; părinții (sau îngrijitorii noștri principali) sunt absenți din punct de vedere fizic sau emoțional, sau sunt abuzivi din punct de vedere psihologic sau fizic.

Acest lucru produce la copii răni profunde de abandon, neglijare și abuz care le condiționează dezvoltarea neuro-psihologică, stima de sine, modul de a se vedea pe sine, pe ceilalți și lumea.

Această relație dintre familie și traumă este explicată prin diferite teorii și studii psihologice și neurologice care sunt cunoscute de mai bine de două sau trei decenii:

Teoria atașamentului, de John Bowlby (1977): „Teoria atașamentului este un mod de conceptualizare a nevoii neurobiologice a ființelor umane de a forma legături emoționale puternice cu figurile lor de atașament și, mai târziu, cu alte ființe umane, de a-și co-regla emoțiile de suferință, tristețe sau furie, precum și de a-și împărtăși emoțiile de bucurie, seninătate și satisfacție.

Teoria atașamentului explică modul în care tipul de atașament pe care l-am experimentat în copilărie în mediul familial și tipul de educație pe care am primit-o ne condiționează și generează modele neurologice de reacție și atașament, care ne influențează viața de adult, dând naștere la persoane cu atașamente sigure, sau persoane cu atașamente nesigure (dependente emoțional sau evitante) sau dezorganizate.

Studiul privind experiențele negative din copilărie (Studiul ACE) este un studiu de cercetare realizat de organizația americană de sănătate Kaiser Permanente și de Centrele pentru controlul și prevenirea bolilor. Cei 17.000 de participanți au fost recrutați pentru acest studiu între 1995 și 1997. Urmărirea lor de-a lungul anilor a demonstrat legătura dintre experiențele adverse din copilărie (ACE) și problemele sociale și de sănătate la vârsta adultă. Acest studiu este adesea citat ca o piatră de hotar notabilă în cercetarea epidemiologică și a avut ca rezultat peste 50 de articole științifice și peste 100 de prezentări la conferințe și ateliere de lucru care au examinat prevalența și consecințele ACE.

Piramida ACE reprezintă cadrul conceptual care arată modul în care experiențele adverse din copilărie sunt strâns legate de dezvoltarea factorilor de risc pentru boli mentale și fizice și au un impact asupra bunăstării pe tot parcursul vieții.

Care sunt cele mai frecvente tipuri de traume?

Cele mai răspândite sunt inerente valorilor și obiceiurilor fiecărei culturi sau societăți. De exemplu, la începutul și la mijlocul secolului al XX-lea, era foarte frecvent să vedem multe persoane cu probleme și traume derivate din faptul că au avut o educație foarte restrictivă.

În prezent, în societatea noastră este foarte frecventă prioritizarea dezvoltării profesionale și a spațiului personal al părinților în detrimentul nevoilor de companie și afecțiune ale copiilor lor. Astfel, avem generații de copii și tineri care și-au petrecut întreaga copilărie acasă singuri în fiecare seară, mulți dintre ei fiind copii unici. Rezultă o educație în care copiii experimentează o mare singurătate și abandon emoțional și psihologic timp de ani de zile, ceea ce generează tineri cu o stimă de sine scăzută, cu o capacitate redusă de autoreglare emoțională, cu o tendință accentuată de dependență emoțională sau de evitare în modul lor de relaționare.

Unele dintre simptomele lor sunt: stimă de sine scăzută, anxietate persistentă, depresie, ostracizare, narcisism, agresivitate, dependențe… Părinții lor pot avea succes pe plan profesional, dar acest tip de parenting este o adevărată dramă pentru viața copiilor lor, care necesită o perioadă lungă de terapie aprofundată pentru a fi reparată.

Dacă nu este tratată corespunzător, poate duce la anxietate, depresie, agresivitate, dependențe, sinucidere… Dependență sau evitare emoțională, nevoia de a avea dușmani… Narcisism, tulburări alimentare, violență de gen.

Traumele din copilărie

Cercetările indică faptul că cei mici sunt deosebit de vulnerabili la traume deoarece creierul lor este încă în curs de dezvoltare.

Copiii experimentează o stare de stres accentuat în timpul unor evenimente teribile, iar corpul lor eliberează hormoni legați de stres și frică.

Acest tip de traumă de dezvoltare poate perturba dezvoltarea normală a creierului. Ca urmare, trauma, în special trauma continuă, poate afecta în mod semnificativ dezvoltarea emoțională, sănătatea mintală, sănătatea fizică și comportamentul pe termen lung al copilului.

Sentimentul de teamă și neajutorare poate persista până la vârsta adultă. Aceasta lasă persoana în cauză la un risc semnificativ mai mare de a suferi efectele unei traume viitoare.

Poate fi vindecată trauma? Ce tratamente există?

Experiențele traumatice afectează dezvoltarea sistemului nostru nervos și maturizarea noastră în confruntarea cu viața, limitându-ne și afectând ulterior modul în care percepem viața, pe noi înșine și pe ceilalți.

Acest lucru înseamnă că aceste tipuri de experiențe sunt înregistrate în sistemul nostru nervos și în straturile profunde ale creierului (hipocampus, sistem limbic etc.), motiv pentru care psihoterapia care se concentrează pe aspectele cognitiv-comportamentale, nu are aproape niciun efect asupra traumei. Terapia cognitiv-comportamentală este o terapie care operează în stratul neocortexului, care este cea mai recentă zonă a creierului nostru, responsabilă de tot ceea ce este intelectual, dar care abia accesează straturile profunde în care sunt stocate amintirile traumatice.

Pentru a accesa aceste straturi este nevoie de terapii specifice traumei. Există o varietate de tratamente și resurse bazate pe neuroștiințe, experiențe somatice și terapii bazate pe conexiunea minte-corp care au fost testate de-a lungul anilor și care s-au dovedit a fi eficiente pentru tratamentul traumei și pentru recuperare.

Unele dintre ele sunt: Psihoterapie integrativă, bazată pe mindfulness, neuroprocesarea traumei (Metoda Aleceia), Brainspotting, EMDR, Somatic Experiencing, IFS Internal Family Systems, Metoda Hakomi, Terapie familială sistemică, Traumaterapie sistemică pentru copii și tineri, Psihoterapie sistemică transpersonală.