Mircea Lucescu a fost condus astăzi pe ultimul drum, după o viață de sacrificiu din dragoste pentru fotbal și pentru România. Ce moștenire lasă României „Il Luce”, al treilea cel mai titrat antrenor din lume

• Mircea Lucescu a fost înmormântat astăzi la Cimitirul Bellu, cu onoruri militare
• Mircea Lucescu a antrenat pentru ultima dată naționala României în meciul cu Turcia, pe 26 martie
• Lucescu e al 3-lea cel mai titrat antrenor din istorie, cu 37 de trofee, după Ferguson și Guardiola
• Lucescu a câștigat cupa UEFA cu Șahtior Donețk în 2009 și Supercupa Europei cu Galatasaray în 2000

Mircea Lucescu a fost condus astăzi pe ultimul drum. Ceremonia de înmormântare a marelui antrenor a avut loc la Cimitirul Bellu, cu onoruri militare, în semn de recunoaștere a contribuției extraordinare la sportul românesc. Lucescu, care a antrenat naționala de fotbal a României până pe 2 aprilie, a murit marți, cinci zile mai târziu, la vârsta de 80 de ani. A fost unul dintre cei mai respectați tehnicieni și a antrenat de-a lungul carierei echipele Naționale ale României și Turciei, dar și cluburi precum Inter Milano, Galatasaray, Șahtior Donețk, Beşiktaş Istanbul, Rapid, Dinamo și Corvinul Hunedoara.

Cum ne luăm rămas bun de la Il Luce?

Alex Anghel, editor Aleph News: „Ne luăm rămas bun astăzi, chiar în Vinerea Mare, o zi atât de încărcată spiritual.Slujba a avut loc la Biserica Sfântului Refterie, ale cărei scări, am văzut, au fost acoperite cu petale de trandafiri roșii și albi. 

Dar înainte de a ajunge la biserică, „Il Luce” a fost pus pentru ultima dată pe gazonul Arenei Naționale. Asta ar fi fost printre ultimele lui dorințe, să mai ajungă o dată pe gazonul unui stadion.

De la biserică, Sicriul a fost preluat de Garda de Onoare, care a însoțit cortegiul până la Cimitirul Bellu. Acolo, Lucescu a fost înhumat cu onoruri militare, cu salve de tun, într-o ceremonie restrânsă la care au putut participa, așa cum era și firesc, doar membrii familiei Lucescu și apropiații. 

Au fost însă zeci de mii de oameni, peste 15.000, care au trecut să-și ia adio de la Mircea Lucescu în cele două zile cât a fost depus Sicriul la Arena Națională.

Astăzi, în orașul Hunedoara, am văzut că a fost decretată și zi de doliu în memoria lui „Il Luce”. Legendarul antrenor era cetățean de onoare al orașului din 2013. A jucat la Corvinul Hunedoara și a antrenat.

A fost prima echipă pe care a antrenat-o Lucescu în cariera lui. Și tot la Hunedoara, Mircea Lucescu are o statuie, singura statuie, pe care i-a ridicat-o Rinat Akhmetov, patronul clubului Șahțior Donețk, la care Mircea Lucescu a antrenat timp de 12 ani, și alături de care a câștigat, pe lângă numeroase trofee în campionatul intern, a câștigat și Cupa UEFA. 

Akhmetov ar fi vrut să amplaseze statuia la Donețk, însă nu a putut din cauza războiului. A vrut să-i mulțumească pentru performanțele realizate la clubul său, „prietenului său Mircea”, așa cum am văzut că îl numește pe Mircea Lucescu. 

Akhmetov a și venit la București să-și ia la revedere de la Mircea Lucescu. Atenție, acesta nu a mai ieșit din țară de când a început războiul din Ucraina. A făcut-o, totuși, pentru Lucescu. Ba mai mult, a plecat de aici, direct în Polonia, să vadă, din tribune, meciul echipei sale din sferturile Conference League,  pe care Șahțior l-a și câștigat cu 3-0, o victorie pe care i-au dedicat-o fostului lor antrenor. Asta, din nou, în condițiile în care Alhmetov, patronul echipei, nu mai fusese la un meci de-al lui Șahțior, din 2014, de când prietenul său era pe bancă”.

Cu ce rămâne România de la marele antrenor?

Alex Anghel, editor Aleph News: Rămâne nu doar cu numărul ăsta impresionant de trofee cucerite. Spuneam că e al treilea cel mai mare antrenor din istoria fotbalului mondial, după numărul de trofee cucerite.

Dar uite că tot vorbim despre sacrificiu în perioada asta. Să remarcăm acest sacrificiu, sacrificiu suprem, pe care Mircea Lucescu l-a făcut pentru România, pentru că ăsta-i adevărul. 

Lucescu s-a sacrificat pentru echipa națională. A vrut să mai dea ceva înapoi țării, țării de care era atât de mândru și pe care i-a iubit-o atât de mult. 

Spunea Mircea Lucescu că, mai presus de trofee, de bani, el a muncit ca să ducă numele țării cât mai sus, să obține rezultate care să ne facă pe toți mândrii că suntem români. Asta era cel mai important pentru Mircea Lucescu, mândria de a fi român.

Și uite că, deși era, așa cum chiar el o spunea, aproape retras, aproape la pensie, după ce a antrenat țările naționale a Turciei, Lucescu s-a întors să antreneze România pentru ultima oară, pentru că Federația nu găsea antrenori. Spunea Lucescu că se aștepta să sară din rândul generației mai tinere oameni dornici să antreneze Naționala. El a sperat până în ultima clipă să ne ducă la campionatul mondial. Poate mai mult decât toți ceilalți, a sperat Lucescu. Mai mult decât jucătorii, mai mult decât suporterii, care, ca de fiecare dată, au fost și puțin cârcotași.

Să nu uităm nici de acea mare victorie, 1-0 cu Austria de anul trecut. De fapt așa și-a luat Lucescu adio de la Arena Națională, cu acea mare victorie. S-a sacrificat pentru echipa națională și acum, pe final, la începutul acestui an, când boala deja a început să se îi pună probleme serioase, a continuat să o antreneze, să se consume.

„Nu pot pleca ca un laș”, spunea „Il Luce” în ultimul său interviu acordat, chiar înaintea meciului cu Turcia de la Istanbul. 

Și-a dat sufletul pentru fotbal din dragoste pentru acest sport și din dragoste pentru România. 

Și a terminat, cum altfel dacă nu poetic, dacă-mi permiți, oana la Istanbul, într-un meci chiar cu Turcia, unde era atât de iubit. Turcii, am văzut, îi pupau mâna lui Lucescu. Pe stadionul la a cărui construcție Mircea Lucescu a ajutat decisiv. 

A plecat de la Besiktas fără să-și mai ia banii, pe ultimii doi ani rămași din contract. Însă le-a pus o condiție. Folosiți banii ăștia ca să vă construiți un stadion modern. Pe acest stadion, construit și din banii lui, Lucescu a antrenat ultimul său meci.

Toate gesturile astea, sacrificiul ăsta lui Lucescu, au ajuns la sufletul românilor. Pentru că de la moartea Regelui Mihai, eu n-am mai trăit un așa moment. 

N-am mai văzut atâta respect, atâta iubire față de un român. Am văzut zilele astea și pe marile stadioane europene, pe Camp Nou, pe Parc des Princes. Zeci de mii de oameni au ținut momente de reculege pentru românul Mircea Lucescu. 

Și rămâne, în final, Mircea Lucescu drept un profesor, un adevărat părinte, nu doar pentru copiii lui, ci și pentru elevii pe care i-a avut de-a lungul carierii. Și sperăm noi, pentru toți românii, un om care chiar i-a educat pe toți cei care i-au trecut prin mâna lui, care își ducea fotbaliștii la teatru, la muzeu, care ne-a învățat pe toți ce înseamnă respectul și demnitatea. 

Am văzut asta foarte bine în persoana fiului său, zilele astea. În persoana lui Răzvan Lucescu, care, deși trecea prin această suferință îngrozitoare de a-și pierde părintele și cel mai bun prieten, el a stat timp de 48 de ore drept, demn, și a dat mâna cu toți cei care au venit să-și adio de la tatăl său.

N-a contat că era vorba de cunoscuți, de persoane publice, de VIP-uri sau de oameni simpli, pe care poate nu i-i văzuse niciodată în viața lui, Răzvan a dat mâna și i-a salutat pe toți. 

Și apropo de asta, am remarcat că n-a mai fost vorba de VIP-uri și de personaje dubioase, zilele astea. Totul s-a desfășurat cu o decență impecabilă.

Sper să rămânem cu această lecție de la familia Lucescu, că lucrurile bune, lucrurile valoroase, se fac prin muncă multă, cu demnitate, educație și cu respect, nu cu șmecherii și combinații, așa că hai să îi prățuim mai mult, cât sunt în viață, pe cei care mai sunt, că nu mai sunt mulți. 

Ce mai rămâne de zis decât mulțumim „Il Luce, te vom iubi mereu”, așa cum am văzut că au scandat toate galeriile bucureștene pe Arena Națională”.